Home | CULTURĂ | Un caz flagrant de calomnie și plastografie. Poezia, o provocare. Flașnetarul. Dihonia. Spovedania unui sezonier. Scriitori care s-au sinucis

Un caz flagrant de calomnie și plastografie. Poezia, o provocare. Flașnetarul. Dihonia. Spovedania unui sezonier. Scriitori care s-au sinucis

Publicat de
Ion Ifrim, proză Ion Ifrim, proză

Un caz flagrant de calomnie și plastografie. Marin Ifrim: Dragă Liviu Ioan Stoiciu... Dragul nostru domn... Nota Jurnalului de Vrancea. Dați click, la „Fișiere atașate”, în dreapta acestei pagini, pe documentele plastografierii penale, apărute pe blogul lui George Lixandru *** Mircea Dinutz: POEZIA – O ETERNĂ PROVOCARE (cronică la volumul lui Dan Petruşcă, „Şi celelalte cuvinte”). Un arsenal impresionant de procedee, folosite cu inteligenţă şi rafinament, contribuie la edificarea unui discurs uimitor de coerent, a cărui nobilă finalitate este refuzul gratuităţii şi al frivolităţii, întru apărarea Poeziei şi a Poetului, maculaţi de o realitate pervertită... *** RODICA LĂZĂRESCU: FLAŞNETARUL (cronică la Cornel Galben - „Alergând prin subteranele textului”). Mi-l imaginez pe Cornel Galben ca pe o figură pitorească din vremuri înnobilate de aburul amintirii, lustruindu-şi tacticos flaşneta... *** Poezii de Ionela Dobre *** Gheorghe Moldoveanu: DIHONIA *** ION IFRIM: SPOVEDANIA UNUI SEZONIER, proză *** Procesul lui I.L. Caragiale *** Opt carti care au marcat societatea umana *** Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto) *** Scriitori celebri care au trecut prin inchisoare (Galerie foto)

 

Un caz flagrant de calomnie și plastografie

Dragă Liviu Ioan Stoiciu,

   După o colaborare excelentă la "Jurnalul de Vrancea", a venit vremea să trag o linie simplă şi dreaptă a participării mele la acest ziar on-line. Niciodată nu am avut o libertate publicistică asemănătoare. Mi s-a permis orice, inclusiv licenţe... licenţioase. În urma acestei colaborări, rămân vreo mie şi ceva de pagini semnate de mine. Nu retractez nimic din ceea ce am semnat în acest Jurnal unic. Din păcate, după zecile mele de articole sinugicaşe, poliţia politică a învins, făcând ceea ce ştie ea dintotdeauna. Mi-au construit o hârtie igienică de tot râsul. Îţi trimit detaliile. Nu-mi vine să cred cât de singur am fost în clipa în care am fost acuzat de incest cu propria mea figură din oglindă. La insistenţele unor oameni care mă iubesc, scriitori şi ei, mai pragmatici decât noi, m-am adresat justiţiei, ca să mi se repereze câte ceva din onoarea dezvirginată de oamenii lui beria autoton. Ca atare, până nu se va şti cum stă treaba cu mine, cu acuzaţiile de "colaborator" al securităţii, iau o pauză. Ştiu că asta e dorinţa multora dintre cei deranjaţi de mine. Te asigur că ştiu ce fac. Sunt mult mai sofisticat decât cred ei. Băsescu şi Guvernul au câştigat alegerile cu pamperşi la gură. Te voi lămuri. Nu mă retrag din publicistică, nu am acum, mi-aş trăda firea. Pentru o vreme intru în dispută directă cu Statul, cu această alcătuire împotriva naturii mele. Ca atare, în loc de obişnuita mea vervă textuală, te rog să accepţi câte un text de criză, câte ceva care să fie precum o condică de prezenţă. Până mă voi lămuri ce e cu toate cele, voi trimite pentru Jurnal câte ceva "de consum". Sunt în război total cu un inamic invizibil în aparenţă. Am, cred eu, dreptul de a avea drepturi. Sunt în ţara mea, nu în ţara poliţiei politice a acestui diavol cu fermoar pe diagonala feţei. Dacă poţi, pune pe blogul tău acestă probă de încercare de asasinat moral. Era de aşteptat, la câte am făcut. Din câte am înţeles, deja totul e la tribunal. Am prieteni care ştiu ce şi cine sunt, ei m-au silit să fiu apărat. Ei sunt avocaţii mei. În fine, hârtiile vorbeşte, cum se zice la băieţi. Iată cum se asasinează moral în eterna şi fascinanta Românie un scriitor/ins incomod.                                                                                                                                                                      Cu toată preţuirea din lume, Marin Ifrim (16 ianuarie 2012)

 

--------------------------------------

 

Dragul nostru domn,


In sfarsit, prietenul nostru Marin Ifrim s-a decis sa ia atitudine in
privinta calomniilor foarte grave la adresa lui si a familiei sale comise de George Lixandru, care au culminat cu plastografierea si postarea pe internet a unei asa-zise adeverinte CNSAS care-l "identifica" drept informator al Securitatii. La momentul respectiv,
eu cel putin am fost socat de documentul in cauza, fiindu-mi imposibil sa gandesc ca ar putea exista cineva atat de iresponsabil care sa se joace cu astfel de chestiuni foarte grave, fie si sub acoperirea pamfletului. Mi-am revenit insa foarte repede si
am reusit sa descopar in mai putin de un sfert de ora falsul, strangand in graba toate probele in acest sens, gandind de asemenea, gresit, ca autorul se va grabi sa le stearga in ultima clipa, realizand enormitatea marsaviei. Nu s-a intamplat insa asa,
dovada ca si la ora actuala falsul respectiv este mentinut pe site, la
adresa http://georgelixandru.wordpress.com/tag/george-lixandru/
, postarea intitulata "Lăsatu' Secu-lui la românii "verzi" (suferinzi de daltonism)". Fotografia plastografiata se poate descarca de la adresa
http://georgelixandru.files.wordpress
.com/2011/12/diplomc483-de-e2809dexcelenc89bc483e2809d-a-numitului-infirmicc481.jpg

In atasamentul la acest mesaj o sa va pun la dispozitie inclusiv captura sitelui demai sus din data de 9 decembrie 2011, fotografia "documentului" la dimensiunea originala, dar si marita de mine pentru a vizualiza mai bine continutul textului (din care, se vede foarte bine, lipseste formularea standard din original, "fiul lui... sial...", probabil din simplul motiv ca falsificatorul nu a stiu cum se numesc parintii lui Marin). Pe internet exista postata o singura astfel de adeverinta CNSAS, publicata de ziarul "Botosaneanul" (atasez captura site-ului) si care-l vizeaza pe un anume  Gheorghe SIULIUC. Sunt suta la suta convins ca acesta este facsimilul pe care s-a lucrat, deoarece atat numarul, cat si data adeverintei sunt identice cu cele care figureaza pe cea atribuita lui Marin, spatiul dintre antet si stampila din josul paginii fiind destul de generos pentru a introduce/suprapune orice alt text. Apropos, la culegerea textului s-a folosit fontul Arial Narrow, cel cu care scriu acest mesaj si care imita foarte bine caracterele masinilor de scris de altadata, cu carul mare, folosite la dactilografierea  mesajelor oficiale. Consultand headerul pozei trucate cu o aplicatie speciala care dezvaluie orice informatii relativ la modificarea lor, va mai pot spune ca falsul a fost comis (mai exact, a fost finalizat) pe 29 noiembrie 2011, la ora 15,50. In opinia mea, datele de mai sus sunt destul de elocvente pentru a sustine o plangere penala la adresa plastografului. As mai fi de parere ca daca am adauga la toate acestea punctul de vedere chiar al CNSAS privitor la trucaj, care nu poate fi altul decat unul incriminator, nimeni nu s-ar mai indoi de verdictul justitiei. In rest, va stau la dispozite cu orice alte informatiide care eventual mai aveti nevoie.

Cu imensa si respectuoasa afectiune.

Nota Jurnalului de Vrancea. Dați click, la „Fișiere atașate”, în dreapta acestei pagini, pe documentele plastografierii penale, apărute pe blogul lui George Lixandru.

 

------------------------------------------------------------

 

Mircea Dinutz

POEZIA – O ETERNĂ PROVOCARE

Aceasta ar fi cea de-a treia carte de poeme a lui Dan Petruşcă, „Şi celelalte cuvinte” (Iaşi, Editura Universitas XXI, 2011), remarcabilă şi ca obiect estetic, rod al unei faste colaborări cu artistul plastic Mihai Chiuaru, ca şi în cazul primelor două succese: „Poezia îmi stătea pe genunchi” (2005) şi „Toate-s cam de pe când” (2008). Dacă în primele două volume autorul prefera spaţiul domestic-familiar incert conturat (odaia, biblioteca, oraşul de provincie), momentele de confesiune şi revoltă, de unde nu lipseau – absorbite – elementele biografice şi cele epice, imprevizibilele glisări între real şi imaginar, imaginile auditive, vizuale, sinestezice, pregnante prin dinamica lor obosită, proiectând poezia ca pe o sărbătoare a voluptăţilor interzise, volumul de faţă este o sinteză a temelor şi motivelor fundamentale, dar, în parte, şi a procedeelor cunoscute nouă din experienţele anterioare, cu o extindere a spaţiului (moral) la dimensiuni levantine, în sfârşit, cu o viziune sensibil mai generoasă şi nuanţată asupra relaţiilor dintre poet şi univers (aflat în plină disoluţie), dintre creator şi creaţia sa, dintre acesta şi cititor, la care se adaugă relaţia funcţională dintre realitatea imediată, cea virtuală şi cea mitică, aceasta din urmă situată în atemporalitate. Înainte de toate, se cuvine să înregistrăm biruinţa lirismului asupra epicului şi dramaticului, la nivelul întregului său discurs. Mai apoi, să spunem că această carte se poate citi ca o savuroasă şi complexă artă poetică, ca un vibrant poem de dragoste, ca o pledoarie pentru întoarcerea firească a omului spre natură, frumuseţe şi simplitate, nu în ultimul rând, ca un protest energic în faţa civilizaţiei tehnologice, agresive şi exclusiviste.

Sentimentul de solitudine înfricoşată apare de la primul text („Trebuie să trăim cu barbarii”), cu atingere aleatorie la spaţiul bacovian: Târgul acesta de provincie este / parcă un fel de Bacău / ştiu de mult că dacă nu sunt atent / cad în hău, unde circulă veşti stranii despre Frumuseţea Ei, cântată, adorată, contemplată cu neclintită uimire, doar că rapsodul de azi, ipostază degradată a celui din mit/poveste, nu mai este sortit a înălţa cânturi de slavă fiinţei divine, ci doar poate să măsoare, împiedicat, cursul unui veac bântuit de barbari şi fetişuri, atins de tristeţe şi maculat de noile realităţi vidate de sacralitate. Aici, ni se spune, chiar şi dinţii frumoşi ai zeiţelor au carii. E un adevărat limb, dacă vrem să discutăm în termeni danteşti, ori, mai curând, un text-avertisment menit a familiariza cititorul cu această lume-infern-purgatoriu pe care trebuie s-o străbată. Ea este speranţa, şansa de a ajunge, în cele din urmă, la mult râvnita stare de graţie.

Numai că Beatrice, din acest spaţiu copleşit de beton şi termopan, unde oamenii se acoperă cu vălul Mayei, renunţând la memorie şi candoare, se stinge încet şi ireversibil, uitând, se pare, că divina sa misiune este să-l conducă pe Poet sub luminile Paradisului, din ce în ce mai îndepărtate: înţeleg că ea / încă mai doarme într-o amintire / foarte subţire / şi foarte / aproape de moarte. Nu rareori planurile se amestecă (virtual/real; poezie/proză; celest/prozaic), făcând din ce în ce mai dificilă căutarea, între cele două extreme, a celui refuzat de verb / că ea mă duce iar de nas / la discotecă prin Parnas / mereu e muză dinspre cer / când flecărim pe messenger (după cum se vede, asistăm la o dublă pierdere a identităţii). Este, de fapt, ceea ce sugerează foarte bine textul „Spaţii confuze”, unde cărţile ardeau cuminţi, în timp ce Ea (ispita de fiecare zi) dormea uitată-n hard-disk.

Levantul, un spaţiu simbolic, cutreierat de eul liric petruşcian, presupune, pe de o parte, o lume ce se aşază nesimţitoare sub privirile noastre, asaltată de barbari – actori ai unui spectacol lasciv şi degradant, iar pe de altă parte, un rapsod, a cărui imagine riscă să se degradeze sub presiunea realului imund, contemplativ, amestec inextricabil de mâhnire şi bună dispoziţie, încercat de plictis frumoaso / pentru un cântec vezi tu sunt plictisit / de cuvinte şi aproape convins / că paradisul dacă va fi fost se destramă, cu condiţia să observăm că imaginea blagiană (un oximoron) constituie un moment de intertextualitate, nu singurul, şi că plictisul are încărcătura semantică a spleenului englezesc: melancolie, tristeţe, plictiseală şi dezgust. Trimiterile la prezent şi la personaje contemporane sunt mai mult decât explicite („Trebuie să trăim cu barbarii”, „Zvon din Levant”, „Aşa cum e”, „O propunere de”). N-avem de ce ne mira că, în câteva texte, întâlnim tăişul pamfletului: nişte tipi frenetici şi fără anamneză şi fără inhibiţii, dar cu discrete trimiteri la universul barbian, rătăcit la mijloc / undeva între rău şi bun, motiv pentru care păstrează conştiinţa neîmplinirii şi a frustrărilor dureroase: trăiam din plin pe jumătate, atâta timp cât crede că poezia un cântec încăpător ar trebui să fie (o altă trimitere la autorul „Jocului secund”).

I-a fost dat acestui poet cu sensibilitate romantică, grav rănită de supremaţia (aparentă) a universului Google, de valul de crize şi accize, de insolenţa noilor parveniţi (după nuntă doar la Miami se pot bronza), într-o realitate virtuală în care frumuseţea/ideea pură se rătăceşte pe facebook, spam ori trash, iar el se vede nevoit să-şi conserve puritatea prin exerciţii de imaginaţie, re-inventând jocul, starea de copil, ori cea de veşnic îndrăgostit, din care se hrăneşte poezia, prin izolarea (autoimpusă) într-un alt veac, cu auzul încordat spre o străină gură / care face din ziua mea / de ieri literatură, cu aceeaşi plonjare disperată în adâncurile fiinţei de unde mai află că timpul / mort şi-ntinde trupul / şi nu se face istorie / timp de fapt nici nu e / ci doar memorie. Vocea interioară şi-a asumat, de data aceasta, momentul eminescian de intertextualitate.

Într-un atare univers, îngerul estropiat, vidat de funcţiile sale sacre, bântuie universul lepădat, cu o singură aripă / cu un picior mai scurt mai / subţire de lemn sau de ghips, făcut parcă din rebuturi. Despre el, ne spune poetul, în descendenţă nichitstănesciană, că frunzăreşte câteodată o carte / şi-n cele din urmă se aşază / orgolios pe o copertă. O poetică a ambiguităţii, întreţinută cu abilitate, îşi propune să limpezească relaţiile eu – lume. Primul, zălud / şi-aproape ud / bătrân pe-o parte şi cam crud, pe când lumea (paradis în destrămare) reprezintă realitatea groasă, ce-şi refuză starea de graţie. Între aceşti doi termeni ai ecuaţiei se află Ea, realitatea sensibilă, negată de Parmenide. Distanţarea voluntară facilitează contopirea contrariilor, ceea ce trădează aspiraţia Creatorului spre unitate. Arderea, extazul erotic – prin intensitate – conduce la depăşirea senzualului spre intelect, ideal, esenţă, într-un text în care poetul lasă impresia că s-a îmbătat de propriile sonorităţi: trupul ei e-aproape gata / să ia foc de la buric / dintr-o dată din nimic / geme-n colţul ei de rai / latră sau îmi zice hai..., iar Iubita-Moartea îşi acceptă jertfa: e toată- ascunsă în oglindă / în gheare-albastre să mă prindă / şi vrea să-mi ia deja din ort / pândeşte-n orişice secundă pe rapsodul care este ceva-ntre geniu şi nerod.

Ironia, adesea autoironia, vizează fie lumea virtuală cu toate ispitele ei (o floare carnivoră ieşea / prin sticla monitorului / spre mine ispitindu-mă), fie frumuseţea trucată, artificială (s-ar zice că înţelepciunea sau / chiar frumuseţea cum e ea în bikini / şi cu sânii umflaţi de silicon / vine pe bloguri), texte însoţite de o reală tensiune poetică, în care metafizica abstractă este transfigurată. Ca şi arderea, goliciunea exhibată are semnificaţia purităţii dobândite: înăuntru erai o proscrisă / când la răsărit la apus te dezbrăcai / plină de har / în oglindă sau în altar. Cartea se naşte, printr-un proces complex şi contradictoriu, din poveste, altfel spus, din cuvinte ce încearcă să dea contur frumuseţii inefabile: trupul în cuvinte ţi se preface / în carte / şi mă scapi de la moarte. Cititorul, adevăratul şi singurul stăpân/destinatar al textului (ce simte nevoia de a trăi într-o ordine ideală, prin refuzul contingentului), este corespondentul firesc al rapsodului – gângav, agresiv şi frenetic, ce se cere convertit la frumuseţe şi salvat, la rându-i. Hypocrite lecteur este înlocuit cu lectorul iconoclast, sumbru şi zbanghiu pe măsura vremurilor ce încearcă să ne stăpânească şi să ne modeleze. Un lucru e sigur: Iubita-Poezia nu poate fi câştigată prin mijloacele moderne de socializare (Facebook), cu atât mai puţin prin sublimarea gesturilor automatizate şi a reflexelor telecomandate.

Dacă textele de început ne ajută să ne familiarizăm cu temele de bază, cu toate riscurile asumate de acest Orfeu modern, confruntat cu noile umbre ale Infernului ce o înconjoară pe a sa Euridice (că toate umbrele se cern / în paradisul din Infern), alunecând cu certitudine dinspre concretul lumii imediate spre poveste, deşi nu-i exclus nici drumul invers, eul liric iese din satul global (…) şi tribal, salvând-o, în ultimul moment, după modelul bine cunoscut, pe Ea, corespondentul frumuseţii desăvârşite din poveste, trăind momentul, clipa (ce ne-a fost hărăzită) din existenţa noastră pământească, respirând eternitatea naturii şi lumina soarelui (v. „Moment”). Un bun prilej pentru Dan Petruşcă de a melancoliza pe vechea temă horaţiană  Fugit irreparabile tempus, text poziţionat strategic la finalul volumului: peste o zi sau un veac / niciunul nu va mai fi / nici câinele care latră / nici iepurele fugind / nici pescarul…

În „Prietenilor mei” găsim exprimată, mai limpede ca în alte locuri, o conştiinţă scindată: pe de o parte, lumea cu atmosfera, cu tentaţiile ei, de bâlci oriental, jucându-şi voluptăţile de-o clipă (mergeam pe drumul strâmb / prin nouri de ţigări prin scrum), iar, pe de altă parte, nevăzută, dar la fel de puternică, simte atracţia Ei, Frumuseţea-Poezie-Idee (se-ntoarce şi mă ia / în braţe reci cu fierbinţeală / mă-nfaşă în pelinci de gală), posesivă, orbitoare în goliciunea ei, însoţită de gândul eliberării prin moarte (zic drace taci şi bea cucută). Sugestia sfârşitului simbolic al lui Socrate, pentru care viaţa necercetată nu merită trăită, nu poate fi întâmplătoare, poetul întorcându-se din nou spre sinele profund (v. finalul poeziei), refugiindu-se într-un ferm conturat spaţiu al înţelepciunii reflexive, ce recurge firesc la îndoială – inducţie pentru a ajunge la adevăr, pentru că, spune el la începutul textului imediat următor: S-ar putea să nu fie bine / să beau cucută / nici nu prea ştiu dacă / pentru viaţă sau pentru moarte ajută. Este încă o dovadă că avem în faţă o carte-poem, un ansamblu coerent, legitimat de valoarea etică şi estetică a fiecărui poem în parte, întru totul competitiv la nivelul întregului volum.

Pentru Dan Petruşcă, dincolo de retorica seducţiei, practicată cu lejeritate prin toate mijloacele aflate în dotare (ironia galantă, cantabilitatea jucăuşă a versurilor, un joc fascinant al afirmaţiilor şi negaţiilor, construcţii oximoronice de efect, rime rare, surprinzătoare, epatante schimbări de topică, o imagistică plină de vitalitate, cu accentele distribuite pe culoare şi pitoresc, o continuă mişcare a semnelor şi a contururilor abia ghicite, totul gândit ca un spectacol de sunet şi lumini, ce atrage privitorii/ascultătorii inclusiv prin tensiunile create de câmpurile semantice antinomice), poezia este un lucru foarte serios: frumuseţe scăldată în apele oglinzii, iubire devastatoare, primenire, ardere, purificare, extaz erotic şi spasm cosmic, în sfârşit, şansa omului de a se apăra în faţa unei lumi pe dos şi, poate, singurul element de rezistenţă în această lume a lui hic et nunc. Ea (Poezia – Frumuseţea – Iubita – Moartea) este principalul temei de a exista al unui poet, ce nu-şi refuză ideea şi nici sentimentul de responsabilitate în faţa semenilor, pentru scurtă vreme marcat de omeneasca ezitare: ar trebui să nu mai spun niciodată / despre ea că este / să rămân mă întreb sau să ies / din poveste.

Un arsenal impresionant de procedee, folosite cu inteligenţă şi rafinament, contribuie la edificarea unui discurs uimitor de coerent, a cărui nobilă finalitate este refuzul gratuităţii şi al frivolităţii, întru apărarea Poeziei şi a Poetului, maculaţi de o realitate pervertită, ce se îndepărtează ameţitor de Adevăr şi Frumuseţe, cu afinităţi probabile în suprarealismul pictural, în expresionismul atitudinal, dar, mult mai evidente, cu linia dimovian-barbian-mateină autohtonă, cu modernismul bine asimilat şi, mai puţin decât s-ar crede, având în vedere unele procedee folosite, cu postmodernismul. Aici îşi găsesc locul modulaţiile eufonice, rostite de un poet înzestrat cu o excelentă ureche muzicală, enumeraţiile (Cartea perete, piramidă, sferă, zid chinezesc), alăturări şocante de termeni antinomici, cu efecte scontate (îngeri – hoţi, muză – messenger, dulce – pervers, hal – patriarhal, sumbru – zbanghiu, metafizic – mişto), rime rare, surprinzătoare (iconoclast – balast, nas – Parnas, cer – messenger, zeiţă – pipiţă, până ce va – Eva, zi-i – să scrii, adă-mi-o – mişto, lasă-te-mă – anatemă), topica inversată (numai cu mine e cu toţi; mă iar brodisem prin Levant / cu un amar sub piele ghimp). După cum se vede, sentimentul de incertitudine este abil întreţinut printr-un joc aiuritor de afirmaţii şi negaţii: Era fusese parcă minte (…) ea-i printre mine totuşi pleacă / balanţa lumilor s-apleacă / şi cade în albastru suie / de mine se lipeşte / nu e, în sfârşit, oximoroane şi construcţii oximoronice: pielea ei miroase- a toate / şi-n urechi şi subsoară / pute greu a scorţişoară; bătrâni imberbi şi jucăuşi; sătul de cârciumi şi de schit. 

Poezia ca promisiune perpetuă apare în penultimul poem, poate singurul edificat pe o schelărie epică ce are funcţionalitatea unei parabole cu sensuri irizate în zona frumosului: un prieten mi-a spus / că la o fereastră a văzut o femeie / care se dezbrăca / la nesfârşit. Apoi faptul de viaţă se converteşte în poveste, iar femeia îşi va păstra intactă capacitatea de seducţie, mereu vie şi provocatoare, în memoria unui stick. E un fel de a spune că poezia va dăinui, iar tehnica performantă nu contează decât în măsura în care garantează artei supravieţuirea. Şi asta pentru că nu putem concepe fiinţa umană fără componenta ei esenţială – sensibilitatea cultivată, tremurul discret al sufletului în faţa frumuseţii şi a semenului său care aşteaptă dăruire, generozitate, tandreţe, iubire.

 

--------------------------------------------------------------

 

RODICA LĂZĂRESCU

 

FLAŞNETARUL

            Mi-l imaginez pe Cornel Galben ca pe o figură pitorească din vremuri înnobilate de aburul amintirii, lustruindu-şi tacticos flaşneta şi aranjându-şi cu grijă „planetele” în cutia de lemn, pe marginea căreia nelipsitul papagal îşi aşteaptă solemn clienţii.

            Sunt, în cutia domnului Galben, 51 de „planete” ce „prezic” trecutul, prezentul şi – pentru câţiva norocoşi – viitorul a 50 de poeţi, ale căror volume/cărţi sunt lăsate să vorbească singure, căci autorul nu are pretenţia de a stabili [...] care este comandantul şi care soldatul, deşi opiniile critice nu lipsesc întru totul, după cum aflăm din cuvântul său de deschidere. „Planetele” concepute de Cornel Galben sunt un fel de „captatio benevolentiae”, intenţia declarată în prefaţă fiind aceea de a vă recomanda o carte. Că nu se doreşte stabilirea unei ierarhii ne-o sugerează şi opţiunea prezentării în ordine alfabetică a poeţilor aduşi în atenţia publicului cititor. „Cutia” lui Cornel Galben (Alergând prin subteranele textului, Editura Corgal Press, Bacău, 2010, 144 pag.) grupează prefeţe şi postfeţe, recenzii şi cronici, precum şi texte mai vechi, referitoare nu doar la poeţi din ţinutul aflat sub tutela blândului Bacovia, ci şi din întregul areal al ţării, din Banat până în Dobrogea, din Suceava până la Cluj, trecând uneori Prutul şi ajungând chiar până în „perfidul Albion” ori în „Ţara Sfântă”, oriunde vieţuiesc scriitori ce îşi păstrează graiul natal în condei. Criteriul care a stat la baza selecţiei operate este unul valoric, fără îndoială, întrucât volumele prezentate au trecut, oarecum, proba timpului, unele dintre ele datând chiar din 1976 ori 1978, iar criticul a urmărit evoluţia autorilor discutaţi şi a constatat, cu satisfacţie, că majoritatea i-au confirmat previziunile, ba chiar şi-au consolidat statutul poetic prin noi apariţii editoriale, prin premiile obţinute şi prin titularizarea ca membri cu drepturi depline ai Uniunii Scriitorilor.

Într-o perioadă în care apar volume de poezie cu zecile de mii, cronica de întâmpinare nu-şi mai găseşte loc în presă, apetitul pentru lectură scade văzând cu ochii, într-o vreme în care, totuşi, demonul angelic al poeziei încă supravieţuieşte, un bun cunoscător al spaţiului literar băcăuan şi nu numai îşi asumă, aşadar, rolul de a întreţine şi a provoca, dacă e posibil, interesul cititorilor, mulţumit dacă va găsi, pentru autorii prezentaţi, încă un lector dornic să le descopere universul liric.

            Luând drept pretext sau având în centru unul dintre volumele poetului prezentat, scenariul fiecărei „planete” îşi propune să aproximeze universul liric al acestuia, pe care îl aşază sub un generic sugestiv. Cu câteva excepţii, fiecare titlu intră în nişte raporturi speciale cu acea creaţie poetică propusă spre lectură.

Unele preiau titlul volumului: Jocuri de dragoste, Tâlcuitorul de semne, Poeme de amurg, Lumina grăitoare, Menestrel peste păduri, Dincolo de paradis, Capriciile Săgetătorului, Menestrel pe Strada Mare (chiar dacă, în ultimul moment, Angela Scarlat a renunţat la acest titlu, rămas însă în descrierea CIP a volumului), Călător spre veşnicie, Ultimul vorbitor de umbră.

Altele reiau, fără ghilimele, un vers, o sintagmă din creaţia poetică supusă analizei, ce se constituie într-o autocaracterizare pertinentă/autodefiniţie sugestivă: Detonatorul de suflete (Ion Dragomir), Orfeu cu lira-n spate (Dionisie Duma), Poetul înţelesului care începe să fie (ar fi Nicolae Mihai); Un Harpagon panicat (Lucia Olaru Nenati); Sub glonţii îndoielii (se află Vasile Spinei); Între dorinţă şi refuz (se plasează Magda Vlad).

Câteva titluri se constituie într-o judecată de valoare, o concluzie în avanpremieră a analizei: Sinceritatea rostirii este motivul pentru care suntem invitaţi să-l iubim pe Nikolaus Berwanger; Un imn frumuseţii este considerat a fi volumul clujeanului Constantin Cubleşan, Vârsta Amintirilor; Spre o altă vârstă, evident poetică, ce îl va propulsa neîndoielnic acolo unde îi este, de fapt, locul, păşeşte Alexandru Dumitru, În aşteptarea făurarului se află Benone Ghenciu, ce se aseamănă cu o harpă cu strunele smulse şi împrăştiate la care „nimeni / nu a ştiut să cânte”, în vreme ce cronicarul îl sfătuieşte să-şi fie sieşi însuşi făurarul care să arunce la coş textele ce-i parazitează opera;  Spre poezia adevărată fixează stadiul la care se află Florin Grigoriu şi ţinta ce trebuie vizată; Încrederea de a o lua de la capăt exprimă, aflăm în finalul recenziei, încrederea cronicarului în cultul lui Ioan Iacob faţă de poezie, precum şi îndemnul pe care i-l adresează acestuia să o ia de la capăt; În aşteptarea sărbătorii rezonează cu concluzia recenziei la placheta de versuri a Marianei Zavati Gardner: confirmarea, „aur(ul) neprihănit” al versurilor sale se lasă încă aşteptat.

Câteva generice exploatează sugestiv şi inedit titlul volumului, fie preluând parte din acesta (Clipă şi durată în Ţara cocorilor – pentru poetul băcăuan Sergiu Adam, Scrisori din ţara cocorilor albi; Stanţele adolescenţei – pentru Stanţe/Poems/Stances al Ancăi Adochiţei care avea, la data apariţiei volumului, doar 18 ani; Poetul Luminii este Ioan Goagă, autorul unui singur volum, Limanuri de lumină; Sub semnul lupului stă cartea lui Mihai Merticaru, Imperiul lupului), fie comentându-l (O lume în care totul e posibil – cartea pentru copii Papucei cu felinare a lui Leo Butnaru), fie explicitându-l (Tainele iniţierii – Emilian Marcu, Cartea celor optzeci şi opt de taine, în care vom descoperi drumul iniţierii din taină în taină, o iniţiere nu doar a poetului, ci şi a cititorului deopotrivă; Arderea ca iniţiere – Silviu Claudiu Mihai, Copilul de foc), fie parafrazându-l (Fermierul vorbirii este Daniel Ştefan Pocovnicu, cel care se declara Proprietarul de locuri comune, în vreme ce Valentin Rădulescu este Călător pe o ambarcaţiune desuetă, ambarcaţiunea cu pricina fiind Corabia cu pânze de păianjen, volumul său din 2006), ori intrând în antiteză cu acesta (Patriarhul tăcerii este Victor Munteanu, autorul volumului Locuinţă pentru un strigăt).

În fine, Clipa de bucurie este o definiţie metaforică a epigramei atunci când atenţia criticului se opreşte asupra unui epigramist (Vasile Matei), autorul volumului Desculţi, pe cer, Constantin Ştefuriuc, este Păstorul stelelor, iar poemele lui Gheorghe Roman (cel care, înfrânt de un destin tragic, în doar trei ani „a încercat să ardă etapele”, şi care, cu cea de-a şaptea carte a sa, Singurătatea cometei, se autodefineşte premonitoriu) sunt numite Baladele drumeţului grăbit.    

            Pentru a-şi concentra prezentarea şi a lăsa loc amplelor citate (putem afirma  că fiecare „planetă” este o mică antologie a autorului respectiv, întreruptă, din loc în loc, de comentariile criticului), Cornel Galben apelează la formule condensate, la enumeraţii ori metafore, la comparaţii şi epitete multiple ori la construcţii antitetice.

Astfel, Petru C. Baciu sculptează cuvântul, Iancu Grama este egal cu sine, Florin Grigoriu toarnă apă la pomul cuvintelor, Simona Nicoleta Lazăr sapă în cuvânt, Marcel Mureşeanu este ironic şi sclipitor în mânuirea cuvântului, Valentin Rădulescu este corăbier iscusit, suceveanul Ion Cozmei a urcat spre Golgota poeziei, volumul lui C. Cubleşan, poetul-diarist, este un jurnal liric de călătorie, Dionisie Duma trece prin anotimpuri cu nonşalanţă [...], rupe orele şi lasă caii să-i roadă paşnic „haina vârstei”, Alexandru Dumitru e tălmaciul abisal. Ioan Benche se întroieneşte în cântec, după ce a trecut mai întâi prin focul jocului de ursită, de copilărie, de bancă, de adolescenţă, de soldat, de vis, de zbor, de căutări, de teamă..., versurile lui Sergiu  Adam sunt melodioase, cantabile, elegiace, poezia Loredanei Dănilă este încorsetată în chingile aceloraşi obsesii (singurătatea, ploaia, lacrima, timpul, resemnarea, duminicile, rugile, sângele, clopotele, iubitul), poemele lui Ion Machidon sunt inundate de grâu, de ploi de mere şi gutui, de buturugi de pâine, de cireşe coapte, de iarbă..., codrul, râul, apa în genere [...], muntele, pădurea, tundra, sihăstria compun toposul Marianei Zavati Gardner populat de mulţimea vietăţilor (somoni, elani, bouri, capre, ţapi, reni, scoici, vulpi, ghionoaie, moruni, vulturi, castori, foci, dar şi insecte turbate). Preotul-poet Ioan Goagă este pus în situaţia de a opta între sentiment şi raţiune, între speranţă şi deznădejde, între ideal şi realitate, între materie şi spirit, Victor Munteanu pendulează între sacru şi profan, Gh. Andrei Neagu combină pasaje sclipitoare ca metaforă [...] cu banalităţi supărătoare.

Acolo unde le depistează, Cornel Galben indică influenţele, filiaţiile autorilor recenzaţi: Anca Adochiţei are descendenţă bacoviană, Ioan Goagă este eminescian ca structură, Iancu Grama poartă, în verbul său, inflexiuni stănesciene şi umbra lui Bacovia, Gh. Izbăşescu călătoreşte spre zorii mereu proaspeţi ai literaturii române. La Simona Nicoleta Lazăr notează influenţele eminesciene transparente şi unele accente [...] minulesciene, iar C. Ştefuriuc se află pe urmele lui Labiş.

            În câteva rânduri, Cornel Galben îşi ia rolul în serios şi îşi exercită „la vedere” meseria de critic. Confesiunea lui Ion Cozmei necesită încă alte stări de veghe în peşteră; e de părere că „aur(ul) neprihănit” al versurilor Marianei Zavati Gardner  se lasă încă aşteptat; identifică imperfecţiunile stilistice, unele greşeli de exprimare la Nicolae Răzvan Stan şi repetiţii obositoare [...], construcţii forţate [...] ori neglijente la Mihai Merticaru; constată că la Vasile Matei se mai sare calul, în vreme ce în cartea lui Iulius Iancu poezia [...], în înţelesul ei adânc, lipseşte din aceste versificări melancolico-sentimentale. Sunt observaţii critice oarecum atenuate de grija de a nu supăra, cam prea multă pentru un critic pe care n-ar trebui să-l intereseze decât să spună adevărul despre valoarea cărţii discutate, şi nimic mai mult. Dar nici mai puţin.

Cu toate acestea, culegerea  de cronici şi recenzii a lui Cornel Galben rămâne o carte utilă, merituoasă şi, dacă va reuşi să atragă spre poezie încă un lector dornic să le descopere universul liric, consider că şi-a îndeplinit menirea.

 

-------------------------------------------------------------------

 

Ionela Dobre

Regina de alb

Privesc la viaţa mea ca la o tablă de şah
invadată de nebuni şi de cai sălbatici.
Trimit numai gândul la înaintare
şi aflu că au fost nimiciţi de propria nebunie.
Pe tabla mea de şah se mai bat încă pioni nevinovaţi
trimişi la moarte "sigură" de regele negru.
Nebunia - boală molipsitoare a cuprins tot regatul
dar carul "reginei de alb" se înfiinţează la palat.
Şi ce mândru era regele negru!
Ştia cât urăsc nebunii dar şi cât îmi plac caii sălbatici. 

Acrobaţie

Am clădit un vis, drum suspendat
ce îl străbat pe vârfuri, temătoare.
Si ufletu-mi de vajnic acrobat
suportă-arsura căii roditoare.
Acolo-ntre culori de curcubeu
cu mâinile în echilibru,
eu, crucea mi-o veghez mereu
puternică asemeni unui tigru.

Darul meu

Pe banca din parc aşteptai viitorul.
Erai, atât de încordat,
Cu pumnii strânşi, aşteptând!
Voiam să mă cuprindă braţele tale
Dar nu le-ai întins.
Privirea ta, nu m-a atins!
Cum să poţi primi viitorul,
Altflel, decât cu braţele deschise?
Deschide-ţi, inima, în primăvară
Şi uită de iarna din noi!
Şi, du-mă, departe, cât mai departe!
Roteşte-mă, în alte ochiuri de viaţă,
Să ajung la inima ta
Şi al nostru va fi viitorul!

Câmp de lăcrămioare (Poetului Gheorghe Ene)

Ai plecat luând cu tine, primăvara.
Ai iubit-o atât de mult
încât ai vrut să fie numai şi numai a ta.
Te-ai dus singur,
la sărbătoarea liliacului
să păstrezi pentru tine
floarea cu cinci petale,
trifoiul cu patru foi şi iasomia...
Ne-ai lasat nouă lăcrămioarele...
Câmpuri întregi de lăcrămioare,
pe barăgane,
amintesc de trecerea ta.

Vis pierdut

Undeva, printre rânduri
ne-am întâlnit.
Ce beţie!

Plecasem în gânduri
cu aripa frântă.

Timpul mi-a lipit-o,
să-ţi pot îmbrăţişa
durerea.

A urmat un dans
de nori
de fum şi cenuşă.

Plouă şi pământul
se îngraşă iar
cu regrete tardive.

Tu, rămâi aceeaşi
pasăre rară,
tinereţe!

Urna sufletului meu

În vasul acesta rustic
pictat cu vechi motive,
cenuşa patimilor
e înţesată
de mine explozive.
Ai grijă, exploratorule,
iubirea e încă o mină activă!

Onestitate

Întocmai cum râdeam
odată
am râs şi azi privindu-te,
oglinda mea cu ochii verzi,
am râs,
recunoscându-te!
Şi eşti tot tu, un om onest
şi sunt tot eu, fata voioasă.
Trecut-am azi acelaşi test
şi m-ai găsit, din nou,
frumoasă!

Puterea trandafirului

Cu singura-mi torţă
am venit să te însoţesc
în lumină.
În urmă, grota,
îndelung pregătită pentru tine
a explodat de furie!
La gura ei,
un boboc de trandafir
ţi-a tăiat calea şi tu
l-ai cules
într-un gest
atât de evlavios
încât m-am topit odată cu torţa!

Ce frumos am trăit!

Îmi ascult uneori, atent,
ecoul paşilor
gândind că n-au obosit încă.
În ei simt trecerea timpului
şi-mi regăsesc
voinţa de stâncă.
Bătăile inimii nu-mi sunt singuratice.
Îmi urmează paşii cadenţat.
Prin anotimpuri mă poartă, voios
mereu pe drumuri de neumblat.
Îmi simt amintirile
încrustate în talpa rănită de dor
şi văd cum din ele răzbate
al dorinţei de viaţă, izvor.
Şi merg, merg mai departe
sângerând.
Lacrimile mi le înghit
şi râd-plângând, hohotind.
Ce frumos, Doamne, am trăit! 

Reflecţii

Moartea asta mă condamnă,
la viaţă şi nenoroc,
să renasc din nou în toamnă,
primăverii făcând loc.

Ciclic ea mă ameţeşte
cu cireşe şi gutui.
Doar mirosul de tămâie
îi va pune pofta-n cui!

Moartea asta mă consumă
ca pe-un vers rebel, temut.
Viaţa-mi devine postumă
dintr-un ordin de demult.

Umbra mea

Tu mi-eşti singura avere!
M-am născut cu tine-n piept, durere!

Zi de zi înaintând spre soare
Inima mi-am pârjolit

Şi-a crescut durerea şi mai mare
Şi în spate, umbra mi-a crescut.

Şi-a durut durerea mea amară.
Zvârcolirea ei m-a răvăşit

Dar am stors din ea ocean de lacrimi
Zi de zi, o viaţă, pic cu pic.

 

----------------------------------------------------------------

 

Gheorghe Moldoveanu

DIHONIA

Demult, în vremea poveștilor, vremi mai mari la suflet, se povestea că tot ce Dumnezeu făcea pentru oameni aducea pe capul acestora sumedenie de rele, pornite din străfundurile iadului, ca să semene vrajbă. Orice pas făcut prin vreo reușită aducea, în locul bucuriei, încrîncenare, provocată se spaima relelor ce ar fi putut să urmeze. Vinovat devenea nu provocatorul relelor, ci născocitorul a ceea ce era menit să ușureze viața oamenilor.

În căutarea unei căi de a-i face pe pămînteni să priceapă binele și răul, Dumnezeu și-a adus aminte de expresia fă-te frate cu dracul pînă treci puntea și a trimis pe pămînt o vreme rea, cu zăpadă albă, albă, dar multă de întuneca totul. Și-a trimis însă și îngerii să-i povățăiască pe oameni cum pot ieși din situația ce părea fără ieșire: venindu-și în ajutor unii altora. Nici un rău nu e fără sfîrșit, așa că ninsoarea s-a oprit, iar oamenii, istoviți de efortul la care se supuseseră de bună voie, erau bucuroși că reușiseră, împreună, să limiteze necazurile urgiei. Atunci a apărut vorba tot răul spre bine.

Am fost martorii unei încercări ca cea din poveste, dar glasul îngerilor care să-i călăuzească pe oameni în aflarea căilor de salvare, să trezească în ei energii mîntuitoare a fost înăbușit de o dihonie, duhul învrăjbirii, ce îndemna la respingerea a tot ceea ce bunul simț pretindea. Ecoul eforturilor depuse de militari și jandarmi pentru a veni în ajutorul celor aflați în nevoință, al polițiștilor ce, cu mijloace oneste sau  nu, în cercau să mențină ordinea pe drumurile țării, ale celor ce ajungeau cu elicopterele să salveze vieți din locuri unde în condiții normale aproape oricine ar fi refuzat și al multor altora, destinate să ilustreze că în realitate sîntem sau măcar am putea să fim mai buni, au ajuns greu la cunoștința oamenilor, parcă înăbușite de teama că i-ar putea determina să se comporte într-o manieră asemănătoare.

Au răsunat însă îngrozitoare zgomote deconcertante, aducînd în față tot ceea ce putea anihila orice pornire de bună intenție. Îndemnul în realitate ești mai bun, cu răspunsuri imediate din partea unui număr impresionant de oameni, a apărut stingher la un post TV, nepreluat de altele. În schimb toate ecranele au fost invadate de imagini apocaliptice, identice sau asemănătoare, cu case potopite de nămeți (pardon, dune) de zăpadă, scoase la lumină prin ajutorul oamenilor, localnici sau în misiune. Toate imaginile panoramice arătau că nu întreaga lume a satului se afla în situație deznădăjduită, dar acestea nu provocau reacția urmărită, de groază și incertitudine, de aceea apăreau rar. Cele mai multe posturi TV s-au întrecut în a intenta procese pline de mînie celor declarați vinovați pentru dezastru, cu vini reale sau închipuite, celor ce nu făcuseră ce trebuia să facă. Cei în nevoie deveneau un obiect revendicat cînd de unii, cînd de ceilalți, stimulînd nu dorința de într-ajutorare, ci refuzul implicării; dacă cei ce trebuie să facă nu fac nimic, de ce eu? Eu sînt mai prost?! e o întrebare care face carieră înlocuind îndemnul să facă alții.

S-au dat pe posturi și imagini filmate în februarie 1954, insistîndu-se pe concepția heirupistă a timpului, ce dorea să atragă populația la reluarea cursului firesc al vieții. Ca martor al acelor vremi, pot depune mărturie că reușita a fost deplină. Fiecare a răspuns, cu mijloacele de care dispunea, la chemarea colectivității. Și nu cred că cineva se gîndea în acel moment la repercusiunile ce ar fi urmat dacă proceda altfel. Dar fiecare credea în simțul datoriei fața de colectivitate, nepunînd pe primul plan datoria colectivității față de membrii săi. Erau mai numeroși cei ce credeau că numai împreună putem izbîndi. Lumea se trezise după anii de război și de foamete, dornică să construiască, nu să demoleze, fapt exploatat de autoritățile timpului.

Ce s-ar fi întîmplat dacă acum puterea și opoziția, cu toate mijloacele de care fiecare dispune, ar fi uitat că sînt adversari (adversar nu înseamnă deloc dușman, ci persoană care face concurență alteia sau luptă împotriva unei alte concepții, teorii etc.) și, pe baza unor elemente convenite (la învestirea noului guvern purtătorul de cuvînt al opoziției punea în lumină că aproape jumătate dintre țelurile urmărite sînt comune), să identifice căile comune de acțiune, astfel încît totul să fie operativ și să limiteze la maximum efectele nedorite?! Ar fi necesar un dezastru și mai mare pentru a putea situa aceste forțe de aceeași parte a baricadei, fiecare păstrîndu-și neîntinate concepțiile politice și renunțînd la ranchiune? Să ne ferească Dumnezeu!

Din toată această tevatură a ieșit în cîștig mass-media. Și-a construit un soclu din necazurile unora și neîmplinirile altora, exploatate cu sau fără măsură. Doar reprezentanții lor au ajuns în locuri unde altora le era imposibil (dar cu ajutorul anonimilor ce făcuseră lucrul posibil), reprezentanții lor au scos la treabă autoritățile care își uitaseră atribuțiile, dacă le vor fi cunoscut vreodată, etc. Nimeni nu-i ignoră meritele, cele mai multe reale, dar, ca și în alte situații, reprezentanții acesteia erau plătiți să facă acea treabă, pe care unii și-au făcut-o mai bine ca alții, care însă nu interesează pe nimeni din afara instituției respective.

 

-------------------------------------------------------------------

 

ION IFRIM

SPOVEDANIA UNUI SEZONIER   

Ajuns la sfârşitul vieţii mele de păcătos, în vreme ce cărunt îmbătrânesc asemenea lumii, aşteptând să mă pierd în abisul fără de sfârşit al divinităţii tăcute şi pustii făcând parte din lumina neschimbătoare a inteligenţelor îngereşti, ţinut captiv acum cu trupul meu greu şi bolnav în această chilie a iubitei mănăstiri din Melk, sunt gata să las pe această piele mărturia faptelor uimitoare şi înspăimântătoare la care mi-a fost dat să iau parte în tinereţe, repetând verbatim tot ceea ce am văzut şi auzit, fără a cuteza să trag din asta o învăţătură, pentru a lăsa celor ce vor să vină (dacă Antichristul nu le-o va lua înainte) semnele toate, ca asupra lor să-şi arate puterea rugăciunea descifrării. 

NUMELE TRANDAFIRULUI – UMBERTO ECO

 

  În fiecare dimineaţă mugetul grotesc şi înfiorător pe care-l făcea malaca răgușită a lui Stalin, aşa cum fusese poreclită sirena micuţului orăşel Rădăuți, trezea la viaţă harnica şi neobosita clasă muncitoare. Cu noaptea-n cap părăseam şi eu căminul închiriat al liceului Eudoxiu Hurmuzachi, corabia în derivă a nebunilor, cum o numisem, trecând, în drum spre serviciu, prin faţa mănăstirii Bogdana, ridicată de Bogdan I, o necropolă a muşatinilor, sub lespezile căreia primul domnitor al Moldovei, alături de întreaga sa familie, îşi ducea somnul cel de veci. O vară întreagă umblasem teleleu pe plaiurile mioritice ale Bucovinei, lucrând ca sezonier la Geofizica, împreună cu alţi dezmoşteniţi ai soartei, fără a găsi măcar un strop de petrol. Vara, cu mirosul ei de rășină, trecuse pe nesimțite şi acum o mârşavă melancolie (ca să nu-i zic tristeţe iremediabilă), se putea citi pe chipurile noastre. Până şi banchetul de despărţire aveam să-l întâmpinăm ca pe un parastas. Ce mai tura-vura, jalea plana pe deasupra capetelor noastre, ca sabia lui Damocles. Mai degrabă am fi pornit cu toţii într-o lungă cruciadă, din care nu se ştie câţi ne-am mai fi întors, decât să ne fi retras pe la casele noastre. Se apropia iarna. Îmi aduc aminte cum stăteam cu toţii zgribuliţi, adunaţi într-un cerc, cu palmele întinse spre flăcările unui foc care topise bruma din jurul său, asemenea unor ţambalagii ce au cântat toată vara pe la nunţi. Dimineţile pădurile erau învăluite într-o pâclă misterioasă. Merele, rămase pe crengile desfrunzite, erau şi ele acoperite cu un strat de brumă. Prin magnificele văi ce se întindeau la  picioarele noastre, dârza femeie, aşa cum fusese Vitoria Lipan, cuprinsă de o sumbră presimţire, îşi căutase cu înfrigurare soţul ucis, dornică de a afla adevărul şi a se răzbuna, asemenea, aşa cum a fost comparată, unui Hamlet feminin, regizând parastasul soţului său, ca şi prinţul danez spectacolul dat în faţa uzurpatorului şi a incestuoasei lui mame. Bisericile, semeţele mirese ale Domnului, ce se vedeau prin satele fără garduri, îşi înălţau turlele strălucitoare pe deasupra pădurilor de brazi. Din tabla lor zincată, razele soarelui în amurg, ricoşau într-o lumină auriferă. Într-o zi ajunsesem cu profilul pe lângă Fălticenii lui Creangă, unde, copil fiind, fusese dat la şcoala de catiheţi. Ne oprim la Râşca, una din superbele mânăstiri bucovinene, înconjurată de chiliile zidite de Bogdan al III-lea. Pe o ploaie torenţială, începută aşa din senin, mă ridic în clopotniţa mânăstirii, unde, din porunca domnitorului Sturza, fusese surghiunit, timp de o jumătate de an, istoricul şi omul de stat Mihail Kogâlniceanu, cel ce a semnat actul de dezrobire a ţiganilor. Prin şuvoaiele ploii privesc zidurile înalte, ridicate la porunca lui Petru Rareş. Ud până la piele cobor în grabă scările clopotniţei şi mă refugiez în biserica pustie. Preotul se află în altar, de unde vine un freamăt abia perceptibil. Peste dalele mari de piatră, cu care e pavat interiorul, se află un covor simplu, ţărănesc, ţesut probabil de mâna vreunei bucovinence. Deasupra covorului, aşezat în mijlocul sfântului lăcaş, stă aşezat un sfeşnic. Într-o linişte de mormânt ard câteva lumânări din care se scurge ceara topită ca nişte lacrimi, dând, celui ce pătrunde aici, un sentiment de odihnă şi reculegere. Aerul miroase a miere şi a tămâie nearsă, venit parcă de la ceasloavele, ale căror coperţi sunt închise cu zăvoraşe suflate cu aur, aşezate pe tetrapodul aflat în faţa altarului. Îmi închipui cum, o dată deschise, din conţinutul lor, s-ar împrăştia mirosurile exotice ale unor mirodenii, cum ar fi de pildă ambra şi scorţişoara, pe care beduinii le transportau în lungile lor călătorii de sute şi sute de ani, bătătorind drumurile nisipoase la amurgurile roşietice ale Hebronului şi Damascului de copitele cămilelor. Sunt singur în mijlocul sfântului lăcaş, ca un bulb de ceapă imensă, cu pereţii afumaţi, pictaţi pe dinăuntru cu scene din Vechiul şi Noul Testament. Ploaia tarkovskiană a stat. Primele raze ale soarelui, ce pătrund printr-o ferestruică, îşi fac apariţia imediat, luminând frescele aflate pe pereţii interiori, de parcă ar face parte din pictura aceea, căzând pe chipurile celor doi bătrâni învechiţi în rele, ce pândesc, aplecaţi printre tufişuri, pre frumoasa Susana, cu şoldurile sale graţioase, subţiată la mijloc ca o viespe, urmând a se dezbrăca şi a se scufunda în apa răcoroasă a heleşteului, pictată într-o notă degenerescent rubensiană, cu o piele trandafirie, parcimonios expusă, culoare ce se menţine încă în pofida trecerii atâtor secole. Speriată însă de prezenţa celor doi intruşi, care o filează în mod clandestin, Susana, fiica lui Hilchia, soţia lui Ioachim din Babilon, plânge, întinzându-şi mâinile după ajutor. Ceva mai încolo, pe acelaşi perete, e pictat suferindul Iov, cel supus la o grea încercare, stând pe o grămadă de bălegar, spărgându-şi băşicile între unghii. Lângă el se află prorocul Ieremia, cu părul răvăşit, cu o faţă şi mai afectată decât cel ce a fost pus doar la încercare, de parcă ar dirija o simfonie de Wagner, cu degetele sale răşchirate, ridicate spre slava cerului, de unde speră să i se audă profundele sale gemete şi suspine după Ierihonul cel dărâmat din temelii. Un mic pasaj, citat din Eclesiast: ORICE LUCRU ÎŞI ARE VREMEA  LUI, stă scris, fără să aibă nici o legătură cu acesta, sub picioarele bătrânului Avraam, ce mângâie obrazul măsliniu a slujnicei şi amantei sale Agar, scunda şi tânăra Agar, aşa cum a conceput-o cu sute şi sute de ani în urmă pictorul Stamatelo Kontras, adus din porunca domnitorului Alexandru Lăpuşneanu (a cărui mamă zace sub lespedea de mormânt), taman din Zante, localitate aflată în apropierea insulei Peloponeze,  numită şi Floarea Levantului, de unde grecoteiul, ajutat de mucenicii săi, ce-i preparau culorile, a sosit cu aerul său infatuat, pe care influenţa renascentismului, mai mult ca sigur, a avut-o asupra sa, căci se vede de la o poştă perfida insinuare a unei senzualităţi abia reprimate pe care i-o atribuie acestei sclave de origine egipteană, cu părul ca abanosul, strâns în două cozi ce-i cad peste sânii voluptuoşi, oferindu-i lui Avraam, la cei doar nouă zeci şi nouă de ani, o bătrâneţe fericită, înmulţindu-i şi împrăştiindu-i neamul pe toată suprafaţa pământului, cu deplina încuviinţare a legitimei sale soţii, care, e şi ea prezentă, şi din privirile căreia se poate citi nu ură şi invidie, ci mai degrabă admiraţie şi încântare. Văzut din profil, deşi pe capul său se putea zări strălucirea laurilor unui imperator roman, ţinând în mână în loc de sabie o pană de păun, David îşi scrie pe un pergament rulat la capete, unul din psalmile sale: „«Doamne, spune-mi care este sfârşitul vieţii mele, care este măsura zilelor mele, ca să ştiu cât de trecător sânt.» Iată că zilele mele sânt cât un lat de palmă, şi viaţa mea este ca o nimica înaintea Ta. Da, orice om este doar o suflare, oricât de bine s’ar ţinea. Da, omul umblă ca o umbră, se frământă degeaba, strânge la comori, şi nu ştie cine le va lua.” Razele soarelui se deplasează pe pereţii din interiorul mănăstirii, luminând frescele, ce ilustrează diferite scene din Biblie. Deşi la intervale de timp din ce în ce mai mari se mai aude căzând de pe acoperiş câte o picătură, ploaia tarkovskiană a stat de ceva timp, şi acum, de afară, prin uşile larg deschise, ce dau în pridvor, pătrunde ciripitul vesel al vrăbiilor şi uguitul porumbeilor sălbatici. Din altar se aude o tuse uşoară. Toate privirile sfinţilor sunt parcă îndreptate asupra mea. Lucrul acesta mă face să mă simt asemenea unui tâlhar stând în mijlocul lăcaşului. Speriat de atâta singurătate părăsesc în grabă interiorul bisericii. Ultima imagine pe care o văd, în panica de care sunt în mod inexplicabil şi pe neaşteptate apucat, este fresca ciobită, în care Petru Rareş stă alături de familia sa. Pelerinajul din vara aceea a constituit o adevărată iniţiere. N-a rămas lespede, sub care domnitorii Moldovei îşi duceau somnul de veci, de care să nu-mi fi lovit fruntea, retrăgându-mă cu sfială din faţa celor ce au luptat împotriva asupritorilor, fapte consemnate în letopiseţe de cronicari cu limbajul lor arhaic. Astfel încât îmi este imposibil să nu vorbesc despre hramurile, bisericile şi sfinţii acestor locuri, pe care le-am vizitat şi care simt cum m-au marcat pentru tot restul zilelor ce mi-au mai rămas de trăit. Iată una din aceste întâmplări. Prima zi a lunii Iulie - Anno Domini 1986. Mă aflu în curtea Mănăstirii Putna, lângă bustul lui Eminescu, în mijlocul bucovinenilor, care au venit aici la hramul sfântului Leontie, unul dintre primii monahi ai Rădăuţiului. Ceea ce a însemnat Paisie Velocikovski, întemeietorul monahismului, pentru pravoslavnica măicuţa Rusia, constituie, pentru bucovineni, sfântul Leontie. Aşa ne povăţuiesc Evangheliili ferecati cu aur şî argint, psaltirili şî ceasloaveli: nu te-aprochii di Dumnezeu dicât prin rugăşiuni, aud glasul povăţuitor al unui monah luat cu asalt, sufocat de un grup de femei, unele din ele ţinându-şi copii de mână. Smerenii, smerenii, smerenii, smerenii, smerenii, continuă monahul cu o voce blândă, înmuiată parcă în povaţa acestui îndemn, trecându-şi degetele tremurând, cu pielea galbenă, pigmentată de pistrui, asemenea papirusului învechitelor manuscrise, prin barba sa albă ce-i trădează venerabila vârstă. Cu cealaltă mână ţine ridicată bărbia unei fetiţe blonde, sfioasă, cu obrajii înroşiţi, de parcă ar mângâia un serafim bucălat. La auzul acestor vorbe sunt apucat brusc de un fior transcendental, o nemaiâncercată până atunci, criză mistică. Sunt însoţit de un amic. Îl opresc pe loc şi-i zic: Prietenia noastră a luat sfârşit. Din momentul acesta drumurile noastre se vor despărţi. Tu îţi vei urma calea ta de până acum, iar eu, de mâine, voi fi tuns în monahism. Guglielmo din Baskerville se uită la mine neînţelegând ce vreau să-i zic. Vezi monahii aceia ce stau pe lângă zidurile mănăstirii şi privesc cu sfială la mirenii din jur? continui arătând cu degetul, străduindu-mă să-l fac să înţeleagă. E, de mâine voi îmbrăca şi eu aceiaşi rasă călugărească. Vorbesc cât se poate de serios. Mă voi duce la mai marele mănăstirii şi-l voi implora să mă primească şi pe mine să-mi duc restul zilelor, rugându-mă în genunchi, cu fruntea pe racla lui Ştefan cel Mare, aşa cum am văzut amândoi că au făcut-o câţiva monahi mai adineauri când am intrat în mănăstire şi am aprins câte o lumânare la catafalcul marelui domnitor. Dacă înalta faţă bisericească nu va fi de acord, mă voi retrage în chilia pustnicului Daniil, unde mă voi închide în rugăciunile mele ca într-o crisalidă. Nu patima şi trufia, după cum vezi, vorbesc în sufletul meu, ci smerenia şi dorinţa spălării picioarelor din Joia Mare şi mai ales pregătirea pentru viaţa veşnică. Acum ai priceput?! Luat pe nepregătite de această bruscă terapie de şoc a scrântirii întru Domnul, căci la orice s-ar fi aşteptat din partea mea, numai la retragerea în stânca, ce semăna mai degrabă cu o capsulă cosmică, nu, l-am văzut pe Guglielmo din Baskerville cum a rămas nemişcat, cu mâinile în buzunarele prin care fluiera vântul (ultimele copeici le dăduse pe lumânările acelea), privind  când la mine, când la bustul lui Eminescu, când la bucovinenii ce s-au strâns aici cu căruţele, ca la un iarmaroc, însoţiţi de nevestele şi fiicele lor, îmbrăcare în catrinţe înflorate, pantofi cu baretă, aduse special la măritat. Şi pentru că astăzi se sărbătoreşte hramul Sfântului Leontie, cel tuns întru monahism o dată cu întemeierea Mănăstirii Bogdana, ridicată de Bogdan I, primul domnitor al Moldovei, am continuat eu, cu aerul blazat al unui mare bizantinolog, în timp ce maestrul mă asculta cu o reţinere diplomatică, te las pe tine să-mi alegi numele. Ştim amândoi  la fel de bine, doar am mai vorbit despre acest lucru, că Sfântul Leontie, atunci când a intrat în viaţa monahală, părăsind lumea aceasta plină de deşertăciune (citise şi el Ecleziastul, aşa că era în cunoştinţă de cauză), a primit numele de Lavrentie. Exact! confirmă Guglielmo, aşa cum îl numisem, după ce lecturasem celebrul roman a lui Umberto Eco, Numele Trandafirului (Il nome della rosa), pe care i-l împrumutasem şi lui. La urma urmei ce mi-e Leontie, ce mi-e Lavrentie! Problema nu stă în numele, pe care nu ştiu dacă singur, sau sinodul, ar trebui să ţi-l aleagă. În astfel de momente nu mai încape loc de glumă, zise pe un ton din care n-am sesizat nici măcar cea mai mică undă de ironie, dovadă că mă luase în serios, aşa cum îi şi vorbisem. Ceea ce nu ştii probabil, continuă cu un aer şi mai îngâmfat decât cel pe care-l avusesem eu, ieşind din expectativa tăcerii cu care mă ascultase până în acel moment, cu un zâmbet abia perceptibil în colţul buzelor, de parc-aş fi avut în faţa mea un adevărat istoric al religiilor, e că Lavrentie, acest pustnic în faţa căruia până şi Daniil Sihastru îşi apleca fruntea ca semn de smerenie, nu a trăit într-o mănăstire, aşa cum crezi tu, ci s-a retras în pădurile seculare ale Rădăuţiului, unde a întemeiat un schit, numit Schitul lui Lavrentie, prima sihăstrie cunoscută pe aceste meleaguri. După venirea la tron a lui Alexandru cel Bun, în cunoscuta tradiţie a evlavioşilor domnitori, acesta întemeiază Episcopia Rădăuţiului, aşa încât, biserica ridicată de Bogdan I devine catedrală episcopală. Cum în vremea aceia, noul domnitor, împreună cu clerul şi Mitropolitul Sucevei, nu găsesc pe altcineva mai vrednic întru cele sfinte, îl aduc la conducere, mai cu voie, mai fără voie, pe cuviosul Lavrentie, smuls de acolo din singurătatea lui, unde zilnic stătea tete-a-tete cu Dumnezeu de vorbă, lăsând în locul său ca egumen al schitului chiar pe Daniil Sihastru. Îţi dai seama, se miră maestrul, că pustnicul acesta pe care Ştefan cel Mare îl venera, era ucenicul lui Lavrentie, despre a cărei existenţă este foarte posibil ca nici măcar domnitorul să nu fi ştiut?! Şi ceea ce-i mai trist, am adăugat şi eu, nelăsându-mă mai prejos, este că azi se sărbătoreşte ziua unui sfânt de ale cărui moaşte nu se mai ştie nimic. Maestrul zâmbi. Zâmbetul lui părea însă chinuit de durere. Era oare durerea din acel zâmbet provocată de îndepărtata poveste a vieţii marelui schivnic Lavrentie, cum fusese numit, după tunderea sa în monahism, înţeleptul păstor, aşa cum se arătase în casa Domnului, asemenea unui măslin roditor din untdelemnul căruia umpluse cu înţelepciunea sa candela faptelor bune, intrând în ceata sfinţilor, alături de care se desfăta în viaţa cea nestricăcioasă şi nematerialnică a celor fără de trup, sau boala pe care maestrul o avea, căci suferea de ulcer (şi eu ştiam de acest lucru încă de pe atunci), chinuindu-l câteodată, făcându-l să se îndoaie, fusese cu adevărat motivul pentru care zâmbise aşa de trist, gândindu-se, probabil, la controversatele moaşte, pe care, dacă le-ar fi atins, ar fi sperat în producerea vreunei minuni?! Nu era pentru prima dată când maestrul mă uimea cu vastele-i cunoştinţe. Intrase oare, în ciuda păgânului veac, în care, comuniştii cu malversaţiunile lor, au dat o grea lovitură creştinismului, în posesia vreunui pateric, sau vreo altă carte misterioasă, de care eu să nu fi aflat? Greu de crezut. Ultima dată-i dădusem să citească tenebrosul roman al cunoscutului scriitor italian,  ce-l încântase aşa de tare, încât, nu era zi în care să nu reia povestea legaţiei pontificale din perioada anului 1327 a temutei inchiziţii, condusă de Bernard Gui, ce se deplasează la o abaţie din Melk, unde avea să cerceteze misterul morţii unor călugări benedictini. Acelaşi lucru l-ar fi făcut şi el dacă i-ar fi căzut în mână vreo carte la fel de preţioasă, cu atât mai mult cu cât aceasta s-ar fi referit la viaţa schivnicului, pe care, nici acum, când scriu toate acestea, nu-mi pot da seama de unde o cunoştea aşa de bine. De fapt magister cunoştea toată istoria principatului moldav, ctitorit de Bogdan I, întemeietorul statului feudal, de la cnezate şi voievodate până la puzderia de domnitori maziliţi chiar şi la o săptămână după venirea lor pe tron, duşi sub escortă la Stambul şi adeseori decapitaţi pentru actele lor de insubordonare faţă de Înalta Poartă a Semilunii. Tot de la el aveam să aflu şi despre drama Bucovinei, care fusese pentru prima dată cedată de către Mahomed al V-lea habsburgilor, ce aveau să transforme chiliile călugărilor în adăposturi pentru cai. Dorinţa lui cea mare era de a intra în posesia arhivelor fostului imperiu otoman, de unde spera să afle toate culisele uneltirilor, de la cucerirea Constantinopolului încoace, în care grecii şi fanarioţii subminau puterea marelui imperiu, în speranţa de a readuce gloria popoarelor ortodoxe de altădată cu mândria trecutului lor bizantin. Dar de unde să facem rost de ele­?! se frământa maestrul.  În fine, continuă acesta, revenind la  schivnicul, care se retrăsese în cele din urmă din scaunul episcopal al Rădăuţiului, căci avusese presentimentul morţii, chemând la căpătâi pe numeroşii săi fii duhovniceşti, atleţi ai ascetismului şi lupi flămânzi ai credinţei, retraşi în codrii Vicovului şi ai Putnei, luându-şi rămas bun şi lăsând cu limbă de moarte, egumen şi părinte sufletesc pe cuviosul Daniil Sihastrul, cel mai apropiat ucenic. Trupul sfântului, continuă maestrul (în acel moment l-am văzut cum îşi duce mâna acolo unde diavolul îşi făcuse culcuş), fusese înmormântat în biserica de lemn a schitului Laura aflată în pustietatea întemeiată chiar de el. După dispariţia monahului minunile au început să se înfăptuiască, mormântul său devenind un adevărat loc de pelerinaj. Auzind de aceste minuni, clerul episcopiei Rădăuţilor ceruse mitropolitului Moldovei încuviinţarea scoaterii cinstitelor moaşte din pământ şi strămutarea acestora în catedrala episcopală din mănăstirea Bogdana-Rădăuţi. Sicriul fusese purtat pe umeri în dangăte de clopot, însoţit de o mare de credincioşi cu făcliile aprinse în mâini, în frunte cu alte sute de clerici, ieromonahi, egumeni şi călugări, ce s-au îndreptat spre biserica episcopală, fiind aşezat în partea dreaptă a naosului, unde mirenii, chiar şi dincolo de hotare, veneau să se închine, plecând în mod miraculos însănătoşiţi. Numai că, prin 1639, venind dinspre hotarele de nord ale Moldovei, într-o noapte năvălitorii asediază Rădăuţiul, trecându-l prin foc şi sabie. La adăpostul întunericului, ceata de tâlhari, care au băgat groaza în paşnicul orăşel, creând o adevărată învălmăşeală, vandalizează oraşul, luând şi sfintele moaşte ale Cuviosului Lavrentie. În anul acela, în ziua aceea (asta era varianta maestrului), Rădăuţiul fusese asediat de către o ceata de zaporojeni din neamul lui Taras Bulba, cu şalvarii lor în care ar fi pătruns mâncarea de la o nuntă, cu săbiile încovoiate şi halebardele asemănătoare celor folosite de călăi în perioada evului mediu îndepărtat. Vâlvătăile focului, care fusese pornit din goana cailor, se întinseseră cu repeziciune arzând ca Roma lui Nero. Femei despletite, cu pruncii în braţe, urlau ca nişte descreierate. Tot orăşelul era cuprins de ţipete şi vaete. În timp ce tâlharii jefuiau, la mănăstirea Bogdana călugării îşi ţineau slujba ecumenică. În noaptea aceea mănăstirea fusese  şi ea vandalizată, călugării până la unul masacraţi şi ceea ce fusese şi mai dureros moaştele furate. Venind la faţa locului, domnitorul Moldovei (care era pe vremea aceea Vasile Lupu), şi văzând cele întâmplate, exclamase plin de durere: „Domnia mea a văzut pe acea Sfântă Episcopie lipsită de oameni şi prădată de tâlhari“. Rugămintea mea e s-o laşi mai moale cu chilia lui Daniil, continuă fără nici o pauză, spre marea mea surprindere, maestrul, ce-şi dorea, în lipsa arhivelor secrete ale imperiului, măcar o istorie privind luptele împotriva turcilor, concepută chiar din perspectiva osmanlâilor de atunci. Nu-i pacat să-ţi închizi tinereţea între zidurile mănăstirii (şi cu atât mai puţin a unei chilii), în care, vei fi obligat să stai numai în genunchi, să murmuri şi să pritoceşti icosurile şi condacele, toparele, catismele, stihurile, prochimenele şi sinaxarele pe care marele teologhisitor le-a lăsat neterminate?! Mai bine gândeşte-te cum să facem rost de ceva băutură, continuă acesta. Uită-te şi tu cum în jurul nostru toţi chefuiesc şi se distrează şi noi stăm ca doi pui de gogdaproste aici lângă statuia lui Eminescu. Tocmai repetasem în gând (nici eu nu-mi mai aduceam aminte pentru a câta oară), versurile poetului:

Cu mâne zilele-ţi adaogi,                                              Cu ieri viaţa ta o scazi                                                            Şi ai cu toate astea-n faţă                                                         De-a pururi ziua cea de azi.

 Decât să te simţi nemuritor şi rece, continuă magistrul, gâcindu-mi preocuparea interioară, mai degrabă pune-ţi şi tu capul la contribuţie cum să facem rost de ceva parale cu care să luăm câţiva mici şi măcar o bere la amândoi. Descurajat, pentru moment, îmi luasem gândul de la cele sfinte. Părăsisem statuia lui Eminescu şi acum, despicând aerul, prin care plutea mirosul de mici şi de tămâie, ne plimbam printre căruţele bucovinenilor, veniţi de peste munţi şi văi. Unii dintre ei îşi scoteau mâncarea adusă de acasă, dând la o parte velinţele. De sus, dintr-un prepeleac, trompetiştii îşi umflau fălcile, asurzindu-ne urechile. Văzând bucatele acelea, ce ar fi produs halucinaţii până şi sfântului Anton, Guglielmo din Baskerville, prin buzunarele căruia bătea vântul, deşi cunoştea dinainte răspunsul, mă întrebă încă o dată: Chiar nu mai ai nici un ban? M-am oprit pe loc, obligându-l şi pe el să facă acelaşi lucru. Vrei să-mi întorc buzunarele pe dos?! am zis, trăgând de căptuşeala pantalonilor. Ştii foarte bine că lumânarea pusă la catafalcul Domnitorului a fost cumpărată pe bani de împrumut. Fii sigur că n-am să uit acest lucru ş-am să ţi-i restitui înmiit. Nu e nevoie! Te cred pe cuvânt. Nu te opri pe loc. Se uită lumea la noi, zise, şi-şi continuă drumul printre căruţele bucovinenilor, ţanţoş ca un cocoş galic, cu pieptul în faţă, dar cu burta ce se auzea cum îi ghiorăia. Deodată, mic, aşa cum era de statură, ca un măscărici de la Curţile Domneşti, l-am văzut cum cade în genunchi, de parcă s-ar fi împiedicat şi ar fi dispărut într-o prăpastie, aşa cum fusese aruncat cadavrul lui Nechifor Lipan, pălit fiind în cap cu baltagul. Brusca lui reacţie mă luă prin surprindere. Împreunându-şi  mâinile în faţă, asemenea unui muezin, începu să se roage. Era un obicei firesc, împământenit locului, căci mănăstirea la care ne aflam (dacă-mi este permisă comparaţia, deşi nu ştiu cât ar putea fi aceasta de potrivită), era un fel de Meka pentru bucovineni. Făcusem această comparaţie tot în gând, fără a i-o mărturisi  magistrului,  tocmai din teama de a nu comite vreun sacrilegiu, căci cele două religii erau total diferite, nimic neputând a se compara cu aura transcendentală a creştinismului, nici măcar epilepticul profet cu leturghia lui mahomedană şi cu atât mai puţin a supraponderalului Buddha-Sakia-Muni, cu ceafa şi burta învelite în valuri de osânză, murind porceşte pe marginea şanţului, cu sângele curgându-i din gură şi din nas, din cauza trichinelozei, aşa cum citisem, nici eu nu-mi mai aduceam aminte, undeva. Cu faţa spre zidurile mănăstirii, sub lespedea căreia Ştefan cel Mare, după atâtea războaie, îşi odihnea oasele, văzusem cum în jurul nostru toţi bucovinenii băteau mătănii, stând cu genunchi pe iarbă, de parcă s-ar fi aflat (iată cum risc pentru a doua oară comparaţia), în faţa miraculoasei Pietre din Kaaba. O boare duhovnicească, venită de la mirosul de tămâie, ce ardea la catafalcul marelui domnitor, plutea prin uşile larg desfăcute ale mănăstirii. Un clopot asurzitor şi leneş îşi împrăştia reverberaţiile prin pădurile ce se întindeau de jur împrejur, până în vârful muntelui, de unde Ştefan îşi încordase arcul său. Ca nişte stăncuţe, monahii, aflaţi pe lângă zidurile mănăstirii, au început să-şi facă cruci şi să bată mătănii. Pe partea dinspre răsărit, unde se găsea un alt munte şi mai înalt, enoriaşii, aidoma unor furnici, se căţărau cu genunchii jupuiţi, încercând să ajungă în vârful lui şi să atingă o cruce, sperând în iertarea pacatelor. Obosiţi, pe la jumătatea înălţimii ameţitoare, mulţi dintre ei renunţau. Lăutarii, cocoţaţi în prepeleacul lor, se aflau într-o mică pauză, scuturând muştiucele, trăgând de funie mâncarea şi băutura, căci nu aveau voie toată ziua, cât dura hramul, să coboare un moment de acolo, luându-li-se scara, în timp ce bucovinenii stăteau şi ei în genunchi, printre căruţe, lovindu-se cu fruntea de pământ şi făcându-şi largi şi repezi cruci. Mă aflam în  mijlocul unei gloate de oameni credincioşi, veniţi acolo nu pentru trocuri şi alte vânzări de marfă, ci pentru a-şi arvuni sufletele, hrănindu-se cu pâinea cerească. Dintr-o dată căzui şi eu cu fruntea pe iarbă. Sfântă Născătoare de Dumnezeu, l-am auzit pe Guglielmo, apucat la rândul lui de o subită criză mistică, mai accentuată decât cea prin care tocmai trecusem şi eu, doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, moaşte ale Sfântului Lavrentie, pe unde sânte-ţi, şi cine v-o fi furat, numai voi aţi mai putea face o minune. Sfântă muceniţă Tecla, şi toţi cei care ne vegheaţi de acolo, din ceruri… Văzându-l cum se închină cu atâta patimă începui să fac şi eu acelaşi lucru. Mi-am lăsat bărbia în piept, rugându-mă cu palmele lipite în faţă şi cu ochii închişi. Dangătele prelungi pluti din nou reverberând pe deasupra capetelor noastre. Apoi se aşternu o linişte ţiuitoare, de parcă ar fi plutit doar duhul pe deasupra apelor. Undeva în înaltul cerului albastru, ca un ocean suspendat deasupra capetelor noastre, plecat parcă din corabia lui Noe, în zborul său spre muntele Ararat, un porumbel făcea lupinguri, tăind aerul şi dându-se peste cap, încercând cu disperare să scape de ghearele răpitoare ale unui erete. O vreme se auzi doar murmurul celor adunaţi acolo, fornăitul cailor şi clopoţeii legaţi de harnaşamentele lor. În timp ce mă pregăteam să mă ridic în picioare, tot aşa de brusc, precum căzusem în genunchi, l-am văzut pe Guglielmo din Baskerville cum se întoarce spre mine, şoptindu-mi: Mi-e o foame de n-am unde să  dorm la noapte! Se ridică şi mă apucă de haină, trăgându-mă după el. Stai! i-am zis. Am înţeles. Te roade ramazanul. Vrei să mănânci şi să bei ceva şi nu ştii cum să faci! Exact! zise şi arătă cu degetul spre abdomen. Trecuseră ani buni la mijloc şi el n-avea să uite scena aceea, momentul plin de inspiraţie în care-l oprisem pe loc, îi întinsesem mâna, obligându-l să pună pariu, că, aşa faliţi cum eram, avea să mănânce şi să bea cât nu putea el să ducă. La foamea pe care o  simţeam şi la lipsa de parale în care ne zbăteam, am fi fost în stare să tâlhărim până şi sfinţii de pe pereţi cu aureola lor în jurul obrajilor scofâlciţi. După ce-mi strânsese mâna, punându-şi toată nădejdea în mine, l-am rugat să mă urmeze. Nu-i spusesem planul, ci doar atât, să nu mai scoată o vorbă, căci şi aşa cuvintele nu ţineau nici de sete şi nici de foame. Ochind-o dinainte, m-am apropiat de una din căruţele acelor bucovineni vopsită în verde, în care stătuse, chiar şi pe  timpul slujbei, cocoţată, o  marţafoaică, pe care tatăl său o adusese la hram cu gândul de-a o mărita. Prima mea grijă, i-aş zice mai degrabă hiclenie, însuşită din ceasloavele cărturarilor munteni, cu limbajul lor aspru, fusese ca aceasta să arate cât mai slută. În felul acesta părinţii paparudei ar fi dat orice numai ca să-i facă vânt şi să scape de ea. Ne-am apropiat de caii lui solizi, groşi în chişiţă, potcoviţi la toate cele patru picioare, pe care tocmai îi deshăma, aruncându-le în faţă un braţ de fân. Strânsesem mâna bucovineanului, cu căciula lui rotundă, croită din pielea unui miel fumuriu, mă întorsesem spre soţia acestuia, salutând-o plin de politeţe, apoi am aruncat în mod subversiv o privire şi asupra marţafoaicei din căruţă. Marţafoaica îşi lăsă capul în jos, cuprinsă de sfială. Părea un târtan învelit pe umeri cu o catrinţă. Era urâtă cu crăci. Avea ochii umflaţi, pumnul cât un baros, faţa pătrăţoasă, de parcă mă-sa o făcuse cu un măgar. M-am întors către Guglielmo din Baskerville şi i-am făcut semn cu ochiul. Magistrul, care prinsese şpilul, zâmbi cu subînţeles. Una mai nasoală ca ea (dovadă că aveam ochiul format), să fi căutat tot târgul acela şi nu ştiu dacă s-ar fi găsit. O vezi? Dacă ar trage o băşină în sacul cu făină, n-ar mai rămâne nici măcar de un tăiţei, zise magister, cu palma pieziş peste gură, încercând în felul acesta să-şi devieze vocea şi să o abată doar spre urechea mea, aşa cum fac magistraţii între ei, pronunţând sentinţe înainte de a le hotărî completul de judecată. Nici de poştă nu e bună, remarcă acesta. Mergi pe mâna mea, i-am şoptit, scrâşnind la rândul meu cuvintele. Luându-se după mine, cu statura lui de măscărici, imitându-mi gesturile, se ploconi, parcă maimuţărindu-mă, ducând mâna la piept, ca un dragoman în faţa Sultanului. În momentul acela l-am văzut pe bucovinean cum dă din cap, făcând un semn discret soţiei, mustrând-o din priviri şi strâmbându-se la ea cu mustaţa. Imediat apăru şi câteva scăunele. Cu amabilitate am fost invitaţi să luăm loc şi să ne mai tragem puţin sufletele. Dumnecărili… candela…, că greu te mai mişti! nu se putu abţine acesta, mormăind printre dinţi, de frică să nu ne răzgândim, răstindu-se la soţia, care, dând velinţa la o parte, scoase de acolo un lighean de plastic plin numai de copane. După mărimea lor păreau a fi de curcan. La foamea care ne stătea în gât, (simţeam enorm şi vedeam monstruos, vorba lui nenea Iancu), mie cel puţin mi se păreau a fi de struţ. Ni-l aşeză în faţă, jos pe iarbă, invitându-ne, cu un gest pios de muiere simplă, să poftim la masă. Rezemat de dulapul căruţei, cu un picior îndoit peste celălalt, cu biciul, de care nu se despărţise nici pe timpul slujbei, bărbatul ne privea pe sub sprincene. Guglielmo dădu să-ntindă mâna, dar o trase imediat înapoi, ca un cotoi, neândrăznind să pună gheara. Din prepeleacul lor, trompetiştii, cântau de mama focului, din alea, de-a lor, din Bucovina. Văzându-ne aşa timizi, în cele din urmă bucovineanul ne îndemnă cu bărbia, servindu-ne pe rând, cu câte un păhărel de rachiu galben, făcut din prune amestecate cu mere, trecut a doua oară prin alambic, încât, de la prima înghiţitură am simţit cum mi-a jupuit beregata, un rachiu care pe departe bătea wiskiul, poate în felul acesta vom căpăta curaj. Ceea ce s-a şi întâmplat. După vreo jumătate de ceas se băteau turcii la gura noastră. Mâncam, beam şi ne închinam sfântului Lavrentie, în timp ce bărbatul nu mai contenea cu dojenitul muierii, reproşându-i faptul că nu era suficient de sprintenă. Văzându-l iscoditor şi ciufut, de teamă să nu-mi ghicească gândul, în tot acest timp, n-am încetat o clipă să-i întreţin ideea c-aş avea de gând să-i iau ciumăfaia aceea de fată, numai ca să-l determin în felul acesta să  scoată toată haleala, tot ce-avea ascuns prin fân, pe sub velinţa aceea: perele, copanele, cârnaţii, celebrii trandafiri de la Moldova, te-aş iubi dar nu ştiu vorba, plăcintele poale în brâu, pe care o dată, după o foame ca a noastră, gurmandului Sadoveanu i-au dat lacrimile, şi tot ce mai ţinea el dosit pe acolo prin căruţă. Trăsneau oasele curcanilor între fălcile noastre ca nişte pietre măcinate în  concasor. Nu mor caii când vor câinii, şopti maestrul, înfulecând dintr-un ciolan, dirijând cu el prin aer, de parc-ar fi avut o baghetă. Prăpăditul o luase pe ulei. Prinsese curaj. Se cherchelise ca lumea şi acum făcea băşcălie. Cânta şi se agita pe scăunelul acela încât dacă nu l-aş fi ţinut ar fi căzut pe spate.   

Din bucata mea de pâine                                                                               am hrănit un om şi-un câine. ………………………………                                                             Când am bani şi o duc bine                                                                          Toată lumea e cu mine.                                                                                           De n-am bani şi o duc rău                                                                                      Nici cel neam nu-i neamul meu.                                                                                      Şi atunci te-ntreb pe tine:                                                                                Care-i om şi care-i câine? 

Totul era doar pe daiboj. Din când în când, mai aruncam câte o privire şi spre marţafoaică. Înainte de a fi adusă la măritat, pocitania, al cărei sex părea incert, părinţii ei ar fi trebuit mai întâi s-o bărbierească, atât pe picioarele de pahiderm, cât şi pe faţă. O pusesem ca lumea, ce mai, toată lumea era a noastră. Făcui un semn bucovineanului şi el înţelese din primul moment, întinzându-mi biciul, pe care-l cercetai cu multă atenţie. Cât de bine, îmi închipuiam, s-ar fi mulat pielea lui moale pe pielea noastră. Apropo, adăugă Guglielmo din Baskerville, care mă tot înghiontea, abia stăpânindu-se să nu râdă, vrând să-mi şoptească ceva la ureche. Lăsaţi vorba. Avem timp şi de asta. Hai, acum luaţi şi mâncaţi şi din gură să nu daţi, încercă şi bucovineanul să ne ţină isonul, văzându-ne aşa cheflii. Apoi, cu biciul acela pe care i l-am restituit, ca într-un ritual masonic, mă binecuvântă pe umăr, arătându-mi odrasla. Începând din acest moment te poţi considera un om fericit. Cum o vei păstra aşa o vei avea. Eu unul îţi dau un boboc de fată. Vezi şi tu doar. Acum eşti ca şi ginerele meu. Mâna n-am pretenţia să mi-o săruţi. O singură rugăminte am la tine. În fine. Ce să-ţi mai zic! Numai lapte de cuc nu i-am dat. O vezi cum arată. Tocmai eram pe punctul de a bate palma. Apropo! repetă nedespărţitul meu prieten, cu burdihanul ţeapăn, neputând să se mai abţină. Mai adineauri ziceai că vrei să te cărăbăneşti la mănăstire, şi acum, la nici măcar o jumătate de oră, vrei să te-nsori?! O spusese parcă într-adins. Întorcând privirea am rămas cu mâna întinsă. Speriat de cele auzite, m-am ridicat în picioare de teamă ca bucovineanul să nu-şi fi venit de acasă şi să nu mă ia la bătaie, căci prostul acela de Guglielmo (căruia avusesem naivitatea de a-i mai zice şi maestre), după ce-mi ceruse permisiunea de a-şi aprinde mizerabila lui ţigară de la onorabilul meu chiştoc, chiar aşa-mi spusese: Îmi permiteţi să aprind mizerabila mea ţigară de la onorabilul dumneavoastră chiştoc (în acel moment zâmbi şi bucovineanul), trăgând apoi adânc fumul în piept, o spusese în gura mare, încât au auzit nu numai cei doi părinţi ai fetei, ci şi cei din jurul nostru, care, ofticaţi de norocul feti, tot timpul fuseseră numai ochi şi urechi, urmărindu-ne, plini de curiozitate, orice mişcare. Bucovineanului atâta i-a trebuit s-audă, căci îşi şi scosese căciula din cap, îndesând-o pe un genunchi şi apucându-se de băut toartă la toartă cu noi. Ptiii! Parcă Dumnezeu te-a trimis în calea mea! tot repeta, cu biciuşca în mână, cu cealaltă turnând direct din damigeană în paharele noastre şi îndemnându-ne să bem. Ş-am mâncat, ş-am băut, profitând de naivitatea bucovineanului, până ne-am făcut mangă, fără a-mi da seama, nici eu, nici Guglielmo din Baskerville, că haleala aia pe de-a moaca avea să ne bage într-un mare bocluc. Ce a urmat? Ca să nu rateze ocazia de-a pune mâna pe un ginere aşa tânăr, înalt şi frumos, cum eram eu pe atunci, bucovineanul îmi făcuse figura până la urmă, legându-mă cu o funie de mâini şi de picioare, aruncându-mă în căruţă, lângă marţafoaică, care-şi şi pusese lăboiul pe mine, crăcindu-şi picioarele, strivindu-mă cu talpa pantofului ei uriaş şi arătându-mi pumnul cât un baros, semn că dacă mă voi împotrivi voi avea de-a face cu ea. O păţisem ca bădiţa Vasile, care fusese luat la oaste cu arcanul. Mă legase, cum am zis, la mâini şi la picioare, ajutat de cei din jurul său, învelindu-mă cu fân, şi acum se grăbea să-şi înhame caii. Noroc cu Guglielmo din Baskerville, care se strecură ca un arlechin euforic printre marea aceea de căruţe, dând în grabă alarma, reântorcându-se cu piraţii din Caraibe, din care era formată echipa noastră de sezonieri. Până la urmă avea să se lase cu capete sparte. Bucovineanul, în ajutorul căruia sări şi câţiva dintre cei aflaţi prin preajmă, urmărind toată panarama şi băşcălia noastră, se repezi cu măciuca la bătaie, învârtind-o în jurul său, asemenea ţarului Ioan Ciomagul, cel ce-şi făcuse loc prin aglomeraţie, ocupând tronul marelui imperiu rus nici măcar pentru un minut, căci fusese în cele din urmă ridicat pe sus, băgat în cămaşa de forţă şi dus la balamuc. Bietul om îşi juca ultima carte, fiind hotărât să nu mă cedeze cu una cu două. Văzând întorsătura dramatică, unul din colegi, o muscă beţivă, poreclit, tot de mine, Falstaff (îi venise şi lui rândul să-mi plătească pentru binele făcut, de a-l târî, aşa beat cum venea de fiecare dată de la „Scapă porcul”, o speluncă ordinară, unde obişnuia să-şi petreacă timpul liber, până la patul său, pe care, de beat ce era, nu-l mai nimerea), se repezi, intrând în bătaia măciucii, şi-l apucă pe la spate în braţe pe bucovinean, luându-i căciula şi punându-şi-o în cap, în timp ce, alţi câţiva de-ai noştri, au răsturnat-o cu craci-n sus pe paparuda fără chiloţi pe ea (asta o văzusem eu de când pusese piciorul pe mine, crăcindu-se şi arătându-mi-o), au dat velinţa la o parte şi m-au tras de acolo din fânul acela, fugind pe sus cu mine, de parc-ar fi purtat, până la maşină (o Somalie, încăpătoare ca un chit de balenă), pe umeri, sicriul cu moaştele sfântului Lavrentie. Şi duşi am fost. Revenindu-mi cât de cât din beţia aceea, în drum spre Rădăuţi, ca o refulare a destinului tragic, o şogoriţă de prin Maramureş, ce traversase pe jos Munţii Rodnei, înalţi de peste două mii de metrii, cu un caşmir verde pe cap, de parc-ar fi fost steagul semilunii, gravidă în luna a opta, străbătând potecile abrupte, în speranţa că va evada din inchizitorul paradis al socialismului, dar fiind cât pe ce să nimerească într-unul şi mai mare, cam abţiguită şi ea în acel moment, îmi zise râzând: Amu, cojanule, dacă tot vrei să te faci ţapinar, vino deseară să mă dezbrăcinezi şi să-mi vezi pădurea. Lua-mi-i lindicul la trântă! În loc să vii la moţata mea ai vrut să fuţi pizdă de moldoveancă împuţită! Dacă nu venea Marele Vultur la noi să ne anunţe nu ştiu pe unde-ţ scoteai cămeşa. Noroc cu noi, ăştia, de la geofizica, zise şi se bătu cu mâna, spre hazul celor ce se aflau în maşină, pe moţata ei de moţancă. Nefiind de ajuns ironia usturătoare a sătmărencei, am văzut-o, cum diavoliţa, îşi ridică fusta ei de cimpoier scoţian, arătându-şi împădurita ţară a Oaşului (pentr-o aşa pădure zău c-aş fi devenit ţapinar!), dând drumul unei strigături, aşa, ca la Maramu:                                                        

Creşte-ţi flori, şi înfloriţi                                                                                       Că mie nu-mi trebuiţi,                                                                          Creşte-ţi flori ca gardurile                                                                          Şi-astupaţi prilazurile                                                                               Să vă bată vânturile                                                                                Ca pe mine gândurile,                                                                           Să vă bată vânturi reci                                                                                  Ca pe mine gânduri seci!                                                                       Foaie verde şi-un bănuţ,                                                                     Am avut, maică, drăguţ,                                                                         Am avut drăguţ în sat,                                                                        M-o cerut şi nu m-ai dat,                                                                         Da’ m-ai dat în sat departe                                                                          Să-umblu cu desagi în spate,                                                                       Cu desagi îmbăieraţi                                                                                           Şi cu ochii lăcrimaţi                                                                                        Da’ de lacrimi nu bag samă                                                                            Că le şterg cu ist năframă.                                                                                 Da’ mi-i milă de obraz                                                                                       Că rămâne fript şi ars!  

Tocmai părăsisem comuna Bilca, unde, câţiva copii desculţi, jucau miuţa în mijlocul drumului, făcându-ne cu mâna. Falstaff, cu ochii lui albaştri, în care pluteau goeletele Tamisei, cu căciula bucovineanului pe o ureche, semănând cu un rabin excomunicat (o dată, la o nuntă, şparlise toate cuţitele, lingurile şi furculiţele mesenilor, cărând în spate un sac plin cu cozonaci), stătea rezemat cu bărbia în măciuca furată, trăgând absent din când în când dintr-o penală, pe care o ţinea între degetele aceleiaşi mâini, în care ţinea şi biciul ce-mi dăduse atâtea frisoane. După ce-i luase bucovineanului codiriştea, căciula şi măciuca, îi mai trăsese şi o flegmă în freză drept rest la plata ospitalităţii lui. Guglielmo din Baskerville, alias Marele Vultur, ultima căpetenie din tribul apaşilor, poreclă pe care şi-o arogase, fără ca cineva să i-o fi dat-o, făcând aluzie la triburile de indieni masacrate, adevărate pogromuri avant la lettre, comise într-una din cele mai democratice ţări din lume, ţara tuturor posibilităţilor, cum i se mai spunea, ce îşi întemeiase pe fondul acelor exterminări (asta era părerea lui de neclintit), marea Americă, trăgea şi el cu sete dintr-un trabuc asemănător lipit cu salivă. Năsosu, care, după spusele lui, dacă mai rămânea o săptămână în burta mă-si s-ar fi născut cu trompă de elefant, mă bătu condescendent pe umăr. Toţi aveau privirile îndreptate asupra mea. Fusesem omul zilei. Un tenor, care prin octavele scoase l-ar fi pus în cur şi pe Luciano Pavarotti cu vocea sa de mierloi în călduri, începu să cânte. În acel moment maşina părăsi şoseaua şi se înclină într-o parte. Ţipete, degringoladă, hărmălaie. Disperată, oşeanca îşi încolăci braţele pe după gâtul meu. Nimeni nu înţelegea ce se întâmplă. Şoferul, care era un epileptic, şi care, ani de zile fentase pe instructori, obţinând şi A-ul şi B-ul şi C-ul, apucat de o criză la volan, ne-a răsturnat, intrând într-un şanţ, lovindu-se de un plop, reuşind performanţa de a aşeza maşina cu roţile în sus, împrăştiindu-ne pe asfalt pe o lungime de vreo cincizeci de metri, unii dintre noi, în amurgul acela roşiatic, abia reuşind să ne mai ridicăm de pe jos, plini de zgârieturi şi luxaţii, mergând şontorogi şi gemând de durere, dar fericiţi din cale afară că nu murise nici unul (şi acum cred că moaştele sfântului Lavrentie, chiar şi aşa furate, făcuse o minune cu noi), împingând la loc, cu roţile pe pământ maşina cu botul turtit, dar luând-o, ca printr-un miracol, la prima cheie, numai că i-am dezdoit tabla, i-am împins carburatorul de care atingeau elicele motorului, i-am mai reglat ceva şi pe la jigler, aşteptând ca epilepticul, pe care-l trăsesem afară prin parbriz, privindu-i trupul chircit cum se zbătea în convulsii cu spumă la gură (în acel moment mă gândeam la Dostoievski care şi el a suferit de această urâtă boală), aşteptând să-şi revină din criza aceea, plecând de acolo fără a mai anunţa organele de miliţie. Amortizând contactul cu asfaltul, şogoriţa, căzută peste mine, mă sărută pe obraji şi pe gură, muşcându-mă de buze şi plângând. Strivit, aşa cum stătusem sub ea, am simţit, cum, trezit din somnul lui placentar, i se zbătea copilul în burtă. Oare oşeanca, ţin minte că m-am întrebat în momentul acela, nu purta în pântecul ei o nouă revenire pe lume a sfântului Lavrentie?! Oare nu sfântul, cu puterea lui invizibilă, mă lăsase în viaţă, punându-mă dedesubtul ei, tocmai pentru a-şi proteja noua sa venire pe lume? Deşi s-au scurs mai bine de două decenii de atunci ţin minte cum, drept recunoştinţă, într-o zi, sătmăreanca venise la patul meu, rugându-mă s-o însoţesc în camera ei. N-am strâns nici plapoma, zise, făcându-mă să roşesc, asemenea sfiosului Aleoşa Karamazov. Fiind o zi liberă, tocmai îmi făcusem un ceai pe un reşou improvizat, conectat la o priză smulsă din perete şi acum mă pregăteam să mă apuc de citit. Aveam în faţă, vorba poetului, o zi întreagă pe care urma s-o dedic lecturii. Piraţii din Caraibe erau plecaţi prin oraş, aşa că rămăsesem singur la timonă, conducând corabia aceia din care nebunii au sărit peste bord. Piară lumea, numai ca eu să-mi beau ceaiul, ţin minte că vorbeam de unul singur, cu mânerul ibricului, pe care-l ţineam în mână, parafrazându-l pe Ivan Karamazov, pereat mundus, repetam gândindu-mă la scenariul său întitulat Marele inchizitor, unde Isus coborâse pe pământ într-o Spanie cu mult înainte de a fi islamizată, în care rugurile ardeau tot într-o veselie. Din prima secundă, de când barmanul a tras obloanele (nu mai devreme de ora zece), Falstaff cu căciula lui de rabin excomunicat pe care i-o furase credulului bucovinean, secondat de Marele Vultur, Guglielmo din Baskerville cum îl numisem, benchetuiau mai mult ca sigur, pufăind din narghilele în mizera baracă numită pe măsura prestanţei lor „La scapă porcul”. Era pe la jumătatea lunii septembrie, când ziua era egală cu noaptea. După mult controversatul calendar gregorian se sărbătoreau Sfintele (toate virgine), Muceniţe, Minodora, Mitrodora şi Ninfodara, ce au trăit în Bitinia pe vremea împăratului Galeriu Maximian. Toate trei de o frumuseţe care te înmărmurea, se retrăseseră (aşa cum mă gândeam să mă izolez şi eu în crisalida chiliei lui Daniil), în munţi, lângă apele calde numite Pitia, unde prin puterea lor dumnezeiască au vindecat nenumărate boli trupeşti şi sufleteşti. Persecutate fiind de trimişii mai marelui cetăţii, sufletele lor s-au ridicat la ceruri, fiind găzduite în antecamera Domnului ca simple grefiere, consemnând cu acribie scadenţa celei de-a doua veniri, când avea să aibă loc poprirea Pământului, pe care, noi păcătoşii, locuiam ca simplii chiriaşi. Şi cum calendarul ortodox, de rit bizantin, era plin cu sfinţi, tot în aceiaşi zi se sărbătorea şi pomenirea Sfântului Mucenic Varipsava, omorât şi el cu vicleşug într-o noapte de cei necredincioşi şi ridicat la ceruri, pus să păzească intrarea la aceiaşi anticameră, în care cele trei muceniţe consemnau de zor puţinele zile ce ne mai rămaseră până la Judecata de Apoi. Tot în ziua aceea, bogată în evenimente ecleziastice, se nimerise şi pomenirea Sfintei Pulheria, fiica împăratului bizantin Arcadius, sora lui Teodosie cel Mic, cu ajutorul căreia fusese convocat Sinodul al III-lea. După fel de fel de intrigi se retrăsese în rugăciuni şi singurătate, fiind adusă mai mult pe sus şi căsătorită, după moartea lui Teodosie cel Mic, cu noul rege Marcian, pe care îl acceptă, cu o singură condiţie, aceea de a i se permite, chiar aşa căsătorită fiind, să-şi păstreze fecioria, tot ei datorându-i-se şi convocarea celui de-al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, în anul 451, unde, ca o activistă de partid, bătând cu pumnul în masă (iartă-mă Doamne că nu ştiu ce vorbesc), condamnase învăţăturile eretice ale lui Dioscar şi Eutihie. Şi ca şi cum n-ar fi fost de ajuns, tot în acea zi cădea şi pomenirea Sfinţilor Apostoli, Apelie, Luca (altul decât evanghelistul) şi Climent. Şi mai era încă ceva de care nu-mi mai aduceam aminte. Cu mersul ei de raţă leşească, diavoliţa îşi făcuse apariţia în cadrul uşii în fusta ei de cimpoier scoţian, singura ţară de pe planetă care avea trei imnuri naţionale dar nici unul oficial. Venise la patul meu într-un moment în care mă hotărâsem mai mult ca oricând (tot nu-mi ieşea din cap acest lucru), să iau în primire vacanta chilie a sfântului Daniil Sihastru, pe care tocmai o vizitasem, nici eu nu mai ştiam pentru a câta oară. Îmi smulsese cartea din mână, zvârlind-o, trăgându-mă de curea pe scări, până în camera ei de la etajul trei, târându-mă ca pe un câine pe care-l duci la râu să-l îneci. Ziua pe care o aveam în faţă şi pe care eram hotărât să o dedic lecturii, acel piară lumea numai ca eu să-mi beau ceaiul, şi meditaţia lui Ivan Karamazov, despre câtă suferinţă în rândul copiilor era pe această lume nedreaptă, din care el şi-ar fi dat demisia, se dusese naibii. Eu însumi mă simţeam târât spre eşafod. Plapuma aceea nestrânsă avea aspectul unui autodafe care mă aştepta. Mi-o făcusem, cum se spune, cu mâna mea. Era ca într-unul din proverbele despre adulter. „De la fereastra casei mele mă uitam printre zăbrele şi am zărit printre cei neâncercaţi, am văzut printre tineri pe un băiat fără minte. Trecea pe stradă la colţul unde stătea una dintre aceste străine, şi a apucat calea spre locuinţa ei. Era în amurg, seara, în noaptea neagră şi întunecoasă. Şi iată că, i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă şi cu inima şireată. Era bună de gură şi fără astâmpăr; picioarele nu-i puteau sta acasă: când pe străzi, când în pieţe, pe la toate colţurile stătea la pândă. Ea l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat şi, cu o faţă obraznică, i-a zis: «Am cu mine jertfe de mulţumire, azi mi-am împlinit promisiunile. De aceea ţi-am ieşit înainte să-ţi caut faţa şi te-am găsit. Mi-am împodobit patul cu învelitori, cu aşternut de pânzeturi colorate din Egipt; mi-am stropit aşternutul cu smirnă, aloe şi scorţişoară. Vino, să ne îmbătăm de dragoste până dimineaţa, să ne desfătăm cu dezmierdări! Căci soţul meu nu este acasă, a plecat într-o călătorie lungă, a luat cu el sacul cu bani şi nu se va întoarce acasă decât la luna nouă.» Tot vorbindu-i, ea l-a încântat şi la constrâns cu buzele ei ademenitoare. Deodată a început să meargă după ea, ca boul care se duce la măcelărie, ca un cerb care aleargă spre cursă, ca pasărea care dă buzna în laţ, fără să ştie că o va costa viaţa, până ce săgeata îi străpunge ficatul.” Fusese di granda, vorba lui Pirgu sau Paşadia, unul din mateinii crai de curte veche. Ridicându-şi fusta, se aplecă deasupra unui lighean (o clipă m-am gândit că o să nască acolo în vasul acela), despicându-şi labiile creponate, pe care le clăbucia cu un săpun Rexona (de unde făcuse oare rost?!), turnând apoi dintr-un cofer apă curată, limpede, zvârlind-o cu podul palmei între picioare. Văzând patul acela răvăşit, în care plapuma de mătase purpurie scânteia asemenea unui rug ce abia aştepta să-mi mistuie trupul, vrui să mă cărăbănesc cât mai repede de acolo, îndreptându-mă spre uşă. Na, na, na! N-ai să pleci nicăieri! îmi tăie calea. Şi am văzut-o cum se repede după hangerul aflat pe masă cu plăsele din coarne de cerb cu care obişnuia să-şi taie şunca ardelenească. Începu cu o horincă faină, turnată, în lipsă de pahare, într-un borcan de castraveţi, din care am băut până ne-a apucat pe amândoi ameţeala. Urmă o nouă strigătură, mult mai lungă decât prima, dar din care, oricât de mult m-aş strădui, nu mai reţin decât vreo câteva versuri:

 

Măritată nu-i aşa,                                                                                            Cum îi crede cineva,                                                                                                   Cum ai lua un măr din drum                                                                                     Să-l arunci, dacă nu-i bun,                                                                                               Sau cum iei, din păr, o pară,                                                                                                  Ş-o arunci, d-acă-i amară.                                                                                               Măritatu-i zbici de foc,                                                                                                 La fata fără noroc,                                                                                             Măritatu-i zbici de aţe                                                                                                                Şi te ţîne pe viaţă.           

 

După ce termină strigătura, şogoriţa închise yala singurei uşi ce mai rezistase în balamale din căminul acela închiriat de la liceul Eudoxiu Hurmuzachi. Se apropie de mine, clătinându-se pe picioare, trăgându-mi fermoarul pantalonilor, vârându-şi mâna şi rămânând cu privirile holbate la mandravela ce zvâcnea, prinzând viaţă în mâna ei. Ohooo! Te-a dotat mama natură, nu glumă! Ptiu, ptiu, ptiu, să nu-ţi fie de deochi! se miră nepoata fraţilor Petreuş, cântărind-o în podul palmei ca pe o bucată de telemea, agitând limba prin aer, abia reuşind, din cauza burţii ce o incomoda, cu fusta ei de cimpoier scoţian ridicată, să şi-o plimbe printre picioare. Războiul celor două roze părea iminent. Ne-am privit în ochi. Şi acum între noi doi! păreau a spune privirile ei. Ea, o Casandră răzbunătoare, cu satârul în mână, strângând pleoapele, eu, aproape râzând, fals, forţat, nesincer, trecându-mă fiorul rece al morţii pe şira spinării. Deşi ne aflam pe teritoriul neutru al Bucovinei, începeau ostilităţile între regatul valah, vechiul stat medieval al Ţării Româneşti şi Principatul Transilvaniei.  Printr-un gest smucit muierea îmi înfipse unghiile ascuţite în beregată. În cealaltă mână încă mai ţinea hangerul de care nu se despărţise o clipă. Vipera îmi tăie respiraţia. Fără a-mi da drumul, mă apucă de curea, trăgându-mă spre ea. În acelaşi timp îşi desfăcu caşmirul verde aruncându-l pe cimentul gol. O şuviţă de păr alunecă peste genele-i languroase. Dezbrace-mă. Ce mai aştepţi?! Mototolule. zise şi începu să-mi desfacă cureaua. Apoi trase de pe mine cămaşa arsă-n spate de reaua străinătate, mai mult smucind-o. Caşmirul  zăcea şi el ca un steag aruncat în ţărâna capitulării. Simţii lama rece vârâtă sub nas. Nu era de glumit. Dilia ar fi fost în stare să mă spintece. Asta era recunoştinţa ei drept urmare a faptului că-i salvasem viaţa. Cu ochii holbaţi, nevenindu-mi a crede, am privit cum tăişul hangerului, ascuţit ca un brici, mi-a făcut o dâră de sânge, de la piept până mai jos de buric. Apoi, turnă dintr-un alt borcan, pe care se mai vedea încă lipită eticheta cu castraveţi la oţet, peste rană, un pumn de sare, începând să frece, aşa cum frecau ţăranii şoriciul porcului să se frăgezească. De mâna mea o să mori, mâncaţi-aş! zise, şi-mi mai făcu o dungă mai adâncă decât prima, din care ţâşni sângele. Cu sufletul la gură am încercat să-mi păstrez cumpătul. Tăişul hangerului lăsa în urma lui liniile subţiri de parc-ar fi fost trase cu echerul. Nu se lăsa impresionată la vederea sângelui. În ciuda operaţiei chirurgicale la care m-am lăsat supus, privind cu  atâta voluptate, fără a opune nici un fel de rezistenţă, cum sunt măcelărit (orice gest de nesupunere m-ar fi costat viaţa), continuă, calmă, imperturbabilă, să mă tranşeze de sus în jos, de două, de trei, de patru ori. O clipă am avut senzaţia că nu mă mai aflam în căldicelul purgatoriu din camera aceea, ci într-una din bolgiile danteşti, o CECA cominternistă, în care o femeie comisar (ce urma să aducă pe lume un comsomolist, ci nu un sfânt, aşa cum crezusem), stă aplecată peste cadavrul meu (ce tragedie mai optimistă ca asta mai vreţi?!), tranşându-mă gospodăreşte. Asistam la disecţia propriului meu trup. Dacă aş fi stat întins pe o masă de operaţie, cu ochii închişi, lăsând capul pe spate, aş fi devenit ilustrul cadavru din tabloul lui Rembrandt intitulat Lecţia de anatomie a doctorului Tulp. Văzând-o aşa hotărâtă să termine cu mine, nici că mi-a mai păsat. Într-un târziu am zărit-o printre pleoapele abia întredeschise, cum aruncă hangerul pe covor, aplecându-se asupra mea şi lingându-mi dârele de sânge. Dilia ştia cât de „dureros de dulce” era iubirea. Apoi se lăsă mai jos, plimbând limba, făcându-mă să-mi mişc capul într-o parte şi alta de atâta plăcere. Să nu ne prindă cineva aici, am şoptit, stând acolo în picioare, stingher, cu genunchii tremurând, încercând s-o înlătur. Nu vine nici dracu! zise. Îmi dai voie? continuă şi se aplecă în jos, plimbând-o pe faţă, lovindu-se cu ea peste buze şi apucând-o uşor cu dinţii, ca şi Monica Lewinki în incinta Pentagonului, unde avusese loc idila aceea între ea şi Ben Clinton, îngenunchiată în faţa unui microfon, de la a cărui putere decibelică se putea dicta soarta omenirii. Unei femei, cu atât mai mult unei gravide, nu-i poţi refuza nici o poftă. Am lăsa-o să-şi facă damblaua, dând capul pe spate, cu ochii închişi. Chilia sfântului Daniil putea să mai aştepte. Nemaiputând să rezist am dus-o pe pat unde am luat-o la ştangă. Testiculele-mi stăteau să plesnească de atâţia ieniceri sub formă de spermatozoizi, ce abia aşteptau să pornească în cavalcadă, înghesuindu-se prin gibraltarul păsăricii ei. Cum să nu i-o fi tras-o cu draci! Vorba mucalitului de Creangă:  „Iar cucoana, drept cercare, începe a şuiera mătărânga, şi atunci cinstita pulă face zbâc! în pizda cucoanei!...” Atunci când trăiam toate acestea nu ştiam, vorba cântecului, că dragostea e ca o râie. Căci, suna unul din Proverbe: „Buzele femeii străine strecoară miere şi cerul gurii ei este mai alunecos decât untdelemnul; dar la urmă este amară ca pelinul, ascuţită ca o sabie cu două tăişuri. Picioarele ei coboară la moarte, paşii ei dau în locuinţa morţilor.” Din teama de a nu făta pe mine, i-am ridicat uşor, crăcind-o, acolo în camera ei unde mă invitase, picioarele peste umerii mei, vârându-i erecta pipă a lui Stalin, ce sondă, asemenea unui stetoscop, trupul unui mercenar, somnolând chircit în paradisul placentei, mângâind-o pe burta de unde bastardul, un posibil, ce zic eu! mai mult ca sigur, viitor securist, mai avea puţin şi venea pe această lume. Io, io, io! gemea de plăcere. Văd că eşti meseriaş. Să n-o scoţi. Şi aşa sunt gravidă. Vreau să ţi-o simt cum ţâşneşte în mine, zise şogoriţa, plimbând degetele răşchirate pe pieptul meu, înfigându-mi unghiile în carne, zgâriindu-mă, privindu-mă în ochi. Aşa făcusem, cum mă implorase oşeanca. Un spasm neaşteptat îmi dezdoi coloana vertebrală, de parcă un lunetist mă împuşcase în piept şi glonţul care pătrunsese în căldura trupului se fluidizase, transformându-se instantaneu într-un lichid gelatinos, ţâşnind în cele din urmă prin canalul penisului, irigând prin olimpica mea ejaculare, trupul aşteptat cu atâta nerăbdare de bicefala falangă a dictaturii ceauşiste, obedient înainte de venirea lui pe lume, de înregimentarea propriu zisă, căzând ucis de implozia dulcelui glonţ al patriei în extazul morţii peste grotesca ei protuberanţă (trecuse luna a noua şi tot nu născuse), închipuindu-mi, în acele ultime momente ale agoniei, cum, peste ani, în impusa explozie demografică a eternului regim (despre care n-am crezut o clipă că i-aş putea supravieţui), n-ar fi fost deloc exclus să fiu împuşcat (pe bune!), chiar de cel ce fusese mângâiat pe creştetul capului de paterna pipă a lui Stalin. Devoratoare partidă de sex! Nefutut de atâta timp, am dat de câteva ori din cur, bâc, bâc, şi bărdacele, care până atunci au stat să plesnească, s-au deşertat, eliberându-mă de durerea chinuitoare. Simţind cum arcul pulii se slăbeşte, o dată cu transferul de ieniceri, ce avusese loc în înfierbântata ei fiinţă, deodată şogoriţa îmi vârî limba, ce-i frigea ca o mentosană, în gură, contractându-şi migeacul de câteva ori, făcând ca printr-un miracol să mi se scoale din nou, luând-o iar la capace şi mai hotărât decât prima dată, pompând-o adânc, frecând-o cu nervozitate. Tertipurile contracţiei la care recursese, ca să mi-o ţină sculată, m-au stimulat încă o dată, trăgându-i şi cel de-al treilea clei, pe care i-l dădusem birjăreşte, cum se zice, strângând-o de gât, lovind-o peste obraz cu dosul palmei, ca un mârlan, care după ce le fute, le ia şi banii, şi le mai şi bate. Jap, jap. Tu-ţi gura mă-tii de şogoriţă, ai vrut să mă tai?! Şi paraşuta, făcându-se că n-aude: Ah, iubitule! Sunt a ta. Trage-mi-o, loveşte-mă, fote-mă, fă-mi-o harcea parcea. Chiar aşa i-o şi făcusem. I-o înroşisem ca pe un gogoşar. Al doilea ş-al treilea număr i le dădusem fără nici o pauză, înnădit, cum se spune. Aceleaşi zvâcniri, acelaşi genocid avusese loc în rândul ienicerilor porniţi în cavalcadă prin paradoxal de strâmta ei pizdă. Amu cojanule, că m–ai dezbrăcinat, mi-ai răpit fecioria şi m-ai chinuit mai rău decât pe Cristos mă iei de nevastă?! mă imploră şog(u)riţa, scoţându-şi perna de sub fund, în timp ce eu încă mai priveam ca viţelul la poarta nouă împădurita ţară a Oaşului. Că era oşeancă, sătmăreancă, sau maramureşeancă habar n-aveam, cert era că pentr-o aşa pădure aş fi lăsat şi sinaxarele şi chilie şi m-aş fi făcut ţapinar. Ah! m-am lovit cu palma peste obraz, perpelindu-mă, asemenea lui Parpanghel după Romina sa. Pregătit s-o iau pentru a patra oară la ştangă, căci rămăsesem cu privirile pironite între picioarele ei, o aud că-mi zice: Smotoci-mi-i lindicul! Ai vrut să fiuţi pizdă împuţită de moldoveancă. Uite aici la fetiţa, zise şi se bătu uşor cu palma pe creasta ei de moţancă, ce zvâcnea propulsând ca o meduză. Apoi mă trase, obligându-mă să mă apropii cu gura de cişmeaua ei, punând ca o pecete domnească, limba peste sigiliul tratatului de la Trianon.  Fusese, ca să zic aşa, tandili pe mandrili: ea-şi pierduse fetia eu chilia. Plecai de acolo cu privirile în jos fără a mai schimba un cuvânt. În ziua aceea părăsisem căminul insalubru, rătăcind, cu privirile absente, ca un nebun, pe străzile acelui orăşel. Ţin  minte că mă aflam sub imperiul unor teribile mustrări de conştiinţă. Îmi venea să strig în gura mare, asemenea omului din subterană: „…sânt un nemernic… sânt cel mai infect, cel mai ridicol, cel mai meschin, cel mai imbecil şi cel mai invidios dintre viermii pământului…” Tot rătăcind ca un nebun pe străzile întortocheate ale acelui orăşel, deodată mi-am dat seama că mă aflam chiar în direcţia grilajului de fier forjat al mănăstirii Bogdana, aflată pe Drumul Sfântului, nume dat în amintirea celui mai mare schivnic al Bisericii Ortodoxe Române. Deşi, din primăvară până-n toamna târzie, trecusem, bătătorind drumul acela, dacă maestrul nu mi-ar fi spus acest lucru, habar n-aş fi avut că pe acolo, în urmă cu sute de ani, trecuseră nenumăraţi pelerini ce veneau la moaştele monahului Lavrentie. Ţin minte că era pe la sfârşitul toamnei. O ploaie mocănească burniţa cernindu-se de sus, intrându-ţi frigul şi umezeala în oase, când, deodată, în minte, îmi apăru valurile de pelerinii desculţi ce veneau din depărtare cu traistele lor pe umăr, pătrunzând în pridvorul mănăstirii, prăbuşindu-se în genunchi şi închinându-se în faţa raclei unde zăceau moaştele marelui sfânt. Aş fi vrut şi eu la rândul meu să cad în genunchi acolo în mijlocul lăcaşului şi să mă lovesc cu fruntea de dalele, altădată pline de sânge, unde au zăcut călugării masacraţi de necruţătoarele săbii ale zaporojenilor. Nici acum, când scriu toate acestea, nu-mi aduc aminte cum am intrat pe uşa deschisă a mănăstirii. Ţin minte că era acolo o mulţime de oameni. Abia după ce m-am apropiat mai bine mi-am dat seama că nu erau mireni veniţi să se închine, aşa cum greşit crezusem, ci o echipă de muncitori care săpau în interiorul mănăstirii o groapă aflată la dreapta naosului. Legenda moaştelor sfântului Lavrentie fusese păstrată în mare taină. Din noaptea bartolomeică a anului 1639, când orăşelul fusese incendiat, nimeni nu mai ştia exact ce se întâmplase cu racla, care stătuse în partea dreaptă a naosului timp de două sute de ani. Însăşi Zaharia Kopîstenski, un renumit teolog ucrainean, ieromonahul Kievului de pe vremea aceea, avea să amintească în lucrarea sa numită Palinodia: „La Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, mucenic al credinţei, în raclă argintată şi aurită, zace cu trupul întreg, unde şi minuni se fac spre vindecarea pelerinilor.” Aşadar nu fuseseră furate de ceata de tâlhari, ce năvălise în oraş, trecându-l prin foc şi sabie. Se zvonea, dar astea erau simple zvonuri şi nimic mai mult, că monahii aceea, aflaţi în timpul priveghiului, simţind cum se apropia primejdia, săpară în grabă, dând la o parte lespezile, o groapă în apropierea naosului, unde ascunseseră nepreţuitele odoare, cărând pământul în buzunarele sutanelor şi aruncându-l prin spatele chiliilor. Hoarda de zaporojeni trecuseră prin tăişul săbiilor, sub privirile îngrozitoare ale sfinţilor de pe pereţi, masacrându-i pe schivnicii aceea ce se aflau în timpul slujbei, zăcând într-o baltă de sânge, întinşi pe dalele grele de piatră ale mănăstirii, asemenea samurailor de altădată ce-şi apărau şeful până la ultima picătură de sânge. Trecuse mai bine de trei veacuri de atunci şi iată că venise timpul ca acestea să fie scoase la lumină. Câţiva monahi, fraţii de peste veacuri ai schivnicilor de altădată ce fuseseră măcelăriţi, priveau curioşi în cojocele negre îmblănite pe dedesubt, asistând cu mâinile vârâte la piept nerăbdători ca muncitorii aceea, sau ce erau ei, arheologi, să scoată la iveală oasele schimonahului Leontie. Ţin minte că în acel moment m-am gândit la maestru. Mi-aş fi dorit să fi fost acolo să vadă şi el cât de mult se înşelase. O clipă am vrut s-o iau la fugă după Gugliemo din Baskerville. Plecând de la căminul luat cu chirie de către unitatea noastră de la liceul Eudoxiu Hurmuzachi trecusem grăbit prin faţa cârciumii poreclită „La trei jăgoase”, unde-l zărisem trăgând cu sete dintr-o ţigară, ciocnind o halbă cu Falstaff, musca beţivă. Altarul şi cristelniţa lor era deja cazanului de ţuică unde fuseseră probabil şi botezaţi. Aşadar mă aflam, fără a fi băgat în seamă de nimeni, lângă naosul mănăstirii Bogdana unde racla sfântului, care făcuse atâtea minuni, stătuse timp de două sute de ani. Secretul (dacă era vorba de vreunul), fusese deci ţinut în mare taină. Legenda că moaştele sfântului Lavrentie fuseseră furate, iată, era infirmată de ceea ce peste câteva momente urma a fi scos la lumina zilei. Înţelegerea mea era totuşi învăluită, mai mult ca oricând, în ceaţa necunoştinţei şi a incertitudinii ce continua să planeze, căci arheologii aceia încă mai continuau să sape. Pe lângă cele două veacuri cât stătuse racla cu oasele sfinte la dreapta naosului, prin faţa căreia s-au perindat nenumăraţi enoriaşi, mai trecuseră încă vreo trei sute cincizeci de ani, şi acum, iată, ce noroc avusesem de a asista la redeschidea mormântului. Deodată simţii cum în sufletul meu coboară o mare fericire interioară. Privilegiul de a atinge, printre primii, moaştele pentru a doua oară deshumate ale sfântului Lavrentie, mă făcu să uit de tot ceea ce mi se întâmplase până atunci. Simţii cum mâna mi se ridică, nu atât dintr-o credinţă lăuntrică (căci tocmai săvârşisem un păcat), cât ajutată de fâlfâitul de aripi al unui înger. Făcui câteva cruci. Bucuria că eram prezent şi că cel de sus mi-a îndreptat paşii într-acolo mă copleşi pur şi simplu. Pe măsură ce groapa se adâncea simţeam cum inima îmi bătea aproape să-mi spargă pieptul. Tot aşteptând deodată i-am văzut pe arheologii cu cizme de cauciuc în picioare, cu lopeţile şi măturicile lor în mână, scoţând la iveală mult controversatele moaşte ale sfântului Lavrentie. Racla, aşa cum îmi închipuisem că fusese îngropată la repezeală o dată cu moaştele, nu mai era acolo. Pe buza gropii apăreau din când în când mici fragmente din oscioarele sfântului înnegrite de timp, supuse eroziunii solului în care fuseseră îngropate. O mână de oase putrezite şi distruse de timp, ce aparţinuseră probabil primei parţi a secolului al XIV-lea, nepreţuitele de altădată relicve ale mănăstirii, care se degradaseră aşa de tare, căci pământul, cu paterna lui afecţiune, înghiţise aproape totul, era tot ce mai rămăsese din vlădica Leontie. Dar chiar şi aşa, distruse de timp, aparţineau, oare, sfântului, moaştele acelea?! Plecasem de acolo complet dezamăgit. Povestindu-i, maestrul nu crezuse o iotă din tot ce văzusem, ţinând-o tot p-a lui, cum că adevăratele moaşte luaseră calea Kremlinului şi de acolo, cine mai ştie, poate chiar a Moscovei. În ce priveşte întâmplarea, prin care trecusem la mănăstirea Putna, nu-mi mai aduceam aminte cât pălăvrăgisem acolo. Ştiam doar atât că în felul acesta îl făcusem, cum se zice într-un limbaj mai puţin academic (şi deloc ortodox), pe bucovineanul acela care se întorsese cu pupăza (citeşte bufniţa) lui acasă, arzându-i catrinţa şi bătându-şi probabil şi nevasta. Cât despre adevăratul sfânt Lavrentie, primul schivnic bucovinean, ale cărui moaşte făcătoare de minuni, aflând de ele, ca şi tezaurul, nu era exclus să ni le fi furat, probabil, tot ruşii. Aşa că, dacă bucovineanul, îmbrăcat într-o pereche de cioareci, peste care-şi trăseseră ciorapii, ce-i ieşeau din bocanci, ar fi cunoscut de la început intenţia noastră, mi-ar fi îmbălsămat oasele în rachiul lui galben şi mi le-ar fi trimis la mănăstire, dându-le drept moaştele Sfântului Lavrentie, fiind primul sfânt din istorie beatificat în timpul vieţii. A doua zi (şi acum parcă îmi ţiuie în cap mugetul sinistru al acelei sirene, numită malaca tătucului Stalin), îmbarcaţi în Somalie, maşina încăpătoare ca un  chit de balenă, am plecat cu toţii la muncă. Utilajele, care rămâneau păzite pe câmp, se aflau dincolo de Vicovul de Sus, tocmai la graniţă cu Basarabia, trup din trupul ţării noastre, ce fusese ciopârţită de  gentilul tătuc al popoarelor. Asta a fost povestea amărâtului de sezonier, a prospectorului, pe funcţia căruia am lucrat, şi a acelei veri de neuitat, în care am cărat, pe rând, împreună cu Gugliemo din Baskerville (decedat la data în care am scris toate acestea), nenumăraţi tamburi în spate. Datorită acestui prieten văzusem frumoasa Bucovină, căci el insistase să merg acolo, ghiorlănind aridul teren de pe valea Siretului, unde nu găsisem măcar un strop de petrol, dar văzusem în schimb salba de nepreţuit, formată din neuitatele mănăstiri, ce mi se perindă şi acum prin minte, asemenea, aşa cum se zice mai nou, într-un limbaj modern, unui slideschow. În mod firesc, dac-aş fi un scriitor care se respectă, conform canoanelor literare, această povestire ar trebui să se oprească aici. Cum aş putea totuşi să închei fără să amintesc de lumânarea aceea pe care maestrul mi-o cumpărase cu ultimii săi bani, lumânare pe care i-am restituit-o chiar la mormântul lui, o dată cu lumina, căci, dincolo de moarte (aviz agnosticilor), este o nouă viaţă. Vorba lui Dostoievski: Ne vom întâlni şi ne vom povesti. Cât despre Falstaff, musca beţivă, cu veşnicii lui nădragi în vine, peste care i se revarsă burta, şi acum, când ne întâlnim, îmi cere de la obraz să-i fac cinste pentru chestia aia petrecută cu ani în urmă de la care el m-a salvat. Şi eu îi fac. Pentru că aşa boscar cum a fost şi a rămas, nu uită ca de fiecare dată când duce paharul la gură să verse şi câteva picături. Să fie în amintirea lui Nănăiţa, Marelui Vultur, zice cu ochii lui umezi, albaştrii, prin care se văd plutind goeletele Tamisei. Şi gura lui devine o pâlnie nesătulă, în timp ce eu îi iau din mână biciul bucovineanului, zbiciul de foc al fetii fără noroc, de care sugativa nu se desparte niciodată, căci după evenimentele din decembrie, răpănosul Falstaff, rămas burlac, şi-a tras şi el o cotigă cu cauciucuri de Dacie cu care a intrat în Europa.                             

 

-----------------------------------------------------------------

 

Procesul lui I.L. Caragiale

Foto: Muzeul Naţional al Literaturii RomâneFoto: Muzeul Naţional al Literaturii Române

Puţini ştiu că marele dramaturg roman, I. L. Caragiale, şi-a părăsit ţara pentru a-şi petrece restul zilelor în Germania din cauza amărăciunii pricinuite de experienţa judiciară şi pseudoliterară dată de procesul Caragiale-Caion. So­cietatea contemporană lui, prezentată cu luciditate şi sarcasm inegalabil, acea lume a „miticilor”, a părăsit-o din cauza atacurilor la adresa ta­lentului său, afirmând că „nu am ce căuta într-o ţară unde linguşirea şi hoţia sunt virtuţi, iară munca şi talentul sunt viţii demne de compătimit”.

Evenimentul care a determinat această hotărâre radicală a fost procesul pe care acesta l-a intentat împotriva tânărului scriitor Const. Al. Ionescu, cunoscut sub pseudonimul Caion, sprijinit şi inspirat în acţiunile sale de duşmanul junimismului Alexandru Macedonski.

Ceea ce a stat la baza acţiunilor lui Caion a fost articolul publicat de Caragiale pe 6 mai 1901 sub denumirea „Un frizer-poet şi o damă care trebuie să se scarpine-n cap” ce conţinea un comentariu ironic la un text trimis de acesta privitor la parul iubitei. Ca replică, Caion îl acuza pe I.L. Caragiale, în articolul intitulat „Domnule Caragiale” publicat în „Revista li­terară” la 30 noiembrie 1901, în aceeaşi revistă publică un alt articol acuzându-l că ar fi plagiat „Năpasta” după o piesă ungurească a lui Kemeny Istvan  intitulată „Nenorocul”, tradusă în româneflte de Alexandru Bogdan la Braşov în 1834. Hotărât să pună capăt echivocului, Caragiale introduce acţiune în justiţie împotriva lui Caion. La scurt timp, pe 10 decembrie 1901, în aceeaşi revistă, cel din urmă publică un alt articol „Domnul Caragiale n-a plagiat, a copiat” ce conţinea rezumatul piesei maghiare.

În timpul procesului, Caragiale ajutat de avocatul său, Barbu Ştefănescu Delavrancea, reuşeşte să demonstreze în faţa instanţei falsificarea do­cumentului prezentat de Caion, dar şi că autorul şi traducătorul acelei opere nu existau. Demascat, Caion, susţinut de Macedonski, revine asupra acuzaţiei iniţiale, afirmând că opera plagiată este „Puterea întunericului” de Tolstoi. Deşi această nouă acuzaţie de calomnie depăşea limitele actului de sesizare a instanţei, aceasta s-a pronunţat asupra acestei cereri datorită puterii discreţionare şi imprudenţei lui Caragiale care a intervenit în proces dorind să înlăture orice acuzaţie împotriva sa.

Dovedindu-se nevinovaţia lui Caragiale asupra ambelor acuzaţii de plagiere, instanţa îl condamnă pe Caion, deşi nu era prezent la ultimul termen de judecată, la închisoare corecţională şi la 500 de lei amendă penală, precum şi la 10.000 lei despăgubiri civile. Această hotărâre este atacată de Caion, care de această dată este asistat de doi avocaţi valoroşi, Tanoviceanu şi Danielopolu. În cadrul procesului de rejudecare a cauzei, Caion a recunoscut că acuzaţia iniţială – de plagiere a lui Kemeny – a fost făcută pentru a provoca polemică dar continuă să afirme că există asemănări, nu de subiect, ci legate de modalitatea de abordare a subiectului, între piesa „Năpasta” şi „Puterea întune­ricului”.

Soluţia pronunţată de instanţă a fost una surprinzătoare şi anume achitarea lui Caion deşi ulterior s-a dovedit eroarea juraţilor în aprecierea cauzei.

Această eroare a fost reparată la cererea Muzeului Naţional al Literaturii  Române după 70 de ani de la pronunţarea acestei ultime hotărâri,  prea târziu pentru Caragiale, care a murit în 1912.

Jurnalul.ro

Opt carti care au marcat societatea umana

Daca este sa vorbim despre cartile care au marcat cumva destinele lumii, sau macar le-au influentat, ar trebui sa incepem cu scrierile sfinte. Din respect pentru fiecare din ele, indiferent daca este vorba de Biblie, Talmud, Coran sau oricare alta, mi se pare o impietate sa le asezam intr-un top.

Ca urmare, cele de mai jos se vor referi la scrieri laice, sub imperiul carora s-au produs atrocitati, s-au schimbat destine, s-a tulburat gandirea sau ordinea societatii omenesti, potrivit Infoniac.

"Ciocanul vrajitoarelor" (H. Kramer si J.Sprenger - 1486)

Cartea a declansat marea vanatoare de vrajitoare, constituindu-se intr-un fel de ghid pentru aceasta indeletnicire. Intre 1487 si 1520, au aparut 20 de editii ale acestei lucrari, un record pentru acea vreme, iar intre 1547 si 1669 au mai aparut alte 16 editii. Vanatoarea de vrajitoare a ramas in istorie ca una din cele mai nemiloase cruzimi ale evului mediu.

"Principele" (Machiavelli - 1532)

Machiavelli a sperat sa revoltioneze mintea cititorilor sai si, in mare masura, si-a atins scopul. El a enuntat cu glas tare si cu mandrie, ceea ce contemporanii sai pronuntau stanjeniti si numai in soapta. "Scopul scuza mijloacele" a fost principiul, prin care a ridicat la rangul de virtute santajul, jaful si chiar crima. Memeorialisitii eticheteaza ca fiind machiavelici cei mai temuti dictatori din istorie, printre care Lenin, Stalin, Hitler, Mussolini si Napoleon I.

"Mein Kampf" (Adolf Hitler - 1925)

Cunscuta cu titlul exprimat in limba germana, cartea a fost ignorata la aparitia ei, dar a ajuns ca, pana in 1945, sa se difuzeze peste 10 milioane exemplare. "Lupta mea" - caci asa se traduce titlul - contine viziunea autorului privind propasirea Germaniei prin exterminarea "raselor inferioare", si prin cucerirea de "spatii vitale". In ciuda esecului total al principiului, cartea ii mai incanta si astazi pe unii exaltati.

"Bazele civilizatiei" (Margaret Sanger - 1922)

Precursoare a ceea ce va aparea mai tarziu sub semnatura lui Hitler, "Bazele civilizatiei" contine viziunea autoarei cu privire la crearea unei rase umane superioare, prin controlul reproducerii. Ea insasi isi exprima principiul astfel: "Problema omenirii este de a limita si a preveni fertilitatea persoanelor inferioare mental sau fizic. In cazul cand societatea va continua sa promoveze proliferarea haotica, nu mai ramane decat sa aplicam metoda dura a spartanilor". Dupa cum se stie, metoda spartanilor era uciderea copiilor slab dezvoltati. Cartea a facut o oarecare valva dar cel mai de seama efect al ei a fost acela de a-l fi inspirat pe Hitler.

"Democratie si educatie" (John Dewey - 1916)

Autorul este fondatorul unui curent inovator in educatie, care ar trebui sa fie bazat nu pe studii si pe acumularea de cunostinte, ci pe "abilitati". In locul scolarizarii teoretice, autorul propunea stimularea exclusiva a calitatilor dobandite din nastere si reducerea altor principii de educatie. Astazi, cartea este considerata ca un adevarat "manifest anti-educativ", dar, la timpul sau a cucerit admiratori si nu putini au experimentat-o pe priprii copii.

"Protocolul inteleptilor din Sion" (data si autorul nu se cunosc)

Desi conceptul cartii este o fictiune, ea a circulat cu pretentii de istorie adevarata, prezentand intrigi ale comunitatilor evreiesti si celor francmasone. Este una din acele lucrari care au servit atat la fundamentarea ideilor lui Hitler, cat si la motivarea unor concepte comuniste. Astazi, cartea mai are circulatie doar in unele zone din orientul apropiat, ca propaganda contra Israelului.

"Manifestul Comunist" (Marx si Engels - 1848)

Cartea a inspirat unul dintre cele mai brutale regimuri din istoria omenirii. Manifestul prezinta principii idilice si atragatoare: confiscarea averilor de catre stat, abolirea proprietatii private, reorganizarea societatii intr-o comuniune egalitara. Este putin probabil ca autorii ei sa fi fost constienti de dezastrul pe care cele scrise aveau sa-l aduca civilizatiei umane.

"Cutia neagra a lui Darwin" (Michael Behe - 1996)

Cartea contesta teoria evolutionista a lui Darwin. Succesul ei se datoreaza pe de o parte unor puncte slabe in conceptul darwinist, iar pe de alta parte in contestarea lui vehementa de catre clerici. Studiul se sprijina pe numeroase teorii moderne, care, fara sa contrazica evolutionismul, refuza sa accepte aparitia rasei umane prin simpla evolutie. Dar nici alta explicatie nu reuseste autorul sa prezinte, el insusi declarand ca nu poate accepta interpretarea literala a textului biblic.

Ziare.com

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

De-a lungul istoriei au existat multe persoane creative care au suferit si de boli mintale.

Van Gogh spre exemplu avea accese de disperare si halucinatii in timpul carora nu putea picta, iar intre ele perioade lungi (luni intregi) in care devenea un geniu. S-a sinucis la doar 37 de ani.

Beethoven de asemenea era cunoscut pentru perioade de melancolie si suferea, cel mai probabil, de tulburare bipolara.

Iar ListVerse a scos in evidenta si mai multi scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru.

1. Jack London

Autor al mai multor romane printre care se numara "Colt Alb" si "Chemarea Strabunilor", Jack London a fost un om destul de ciudat si un sustinator vehement al idealurilor socialiste. Cand mama sa era insarcinata cu el a incercat sa se sinucida luand o supradoza de laudanum si tragand cu pistolul spre cap (a ratat insa). London a fost alcoolic, se crede ca a suferit de tulburare bipolara si a incercat de mai multe ori sa se sinucida.

Nu s-a stabilit insa cert daca atunci cand a murit s-a sinucis cu o supradoza de morfina, asa cum se banuieste.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



2. Kurt Vonnegut

Cunoscut pentru opere ca "Abatorul cinci" - o satira despre experientele autorului din timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, sau "Leaganul pisicii", Kurt Vonnegut a mostenit probabil ceva din genele bolii mintale a mamei, care s-a sinucis in 1944, luand o supradoza de somnifere. Kurt Vonnegut, care nu a fost un om religios, a suferit de depresie si a incercat sa se sinucida in 1984.

Fiul lui, Mark, a fost diagnosticat cu tulburare bipolara si cu unele elemente de schizofrenie.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



3. Hunter S. Thompson

Cartea "Fear and Loathing in Las Vegas" este cea mai cunoscuta dintre scrierile lui Hunter S. Thompson. A avut probleme cu consumul de alcool si droguri si s-a sinucis in 2005, la varsta de 67 de ani, impuscandu-se. Mesajul lasat inaintea acestui gest este: "Gata cu jocurile. Gata cu bombele. Gata cu mersul. Gata cu distractia. Gata cu inotul. 67. Asta inseamna 17 ani peste 50. 17 in plus fata de cat aveam nevoie sau doream. Plictisitor. Sunt mereu enervant. Nicio distractie - pentru nimeni. Devii lacom. Poarta-te ca de varsta ta inaintata. Relaxeaza-te. Nu va durea".

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



4. Sylvia Plath

Plath a suferit de o depresie puternica, iar in anii de facultate a fost supusa unor terapii de soc si a si incercat sa se sinucida. Ea a mentionat multe din experientele sale in cartea autobiografica "The Bell Jar". A incercat mai tarziu sa se sinucida din nou si si-a parasit sotul dupa ce l-a prins inseland-o cu o alta femeie. La 30 de ani chiar s-a sinucis, lasand in urma doi copii mici.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



5. John Kennedy Toole

Opera acestui scriitor a fost publicata numai postum. Cand era profesor la Universitatea Tulane, John Kennedy Toole a incercat sa-si vanda romanul "A Confederacy of Dunces" editurii Simon & Schuster dar, in ciuda promisiunilor, i s-a spus ulterior ca manuscrisul nu era suficient de atragator in ce priveste intriga.

Dupa aceasta respingere, Kennedy Toole a suferit vizibil - a castigat foarte mult in greutate, starea de spirit si simtul umorului i-au disparut - , iar dupa o discutie cu mama lui a plecat intr-o excursie in care s-a si sinucis.

Dupa mai multi ani, mama lui l-a convins pe romancierul Walker Percy sa citeasca "A Confederacy of Dunces", iar acesta a fost uimit de potentialul manuscrisului si si-a folosit influenta pentru a fi publicat. In 1981, cartea a castigat premiul Pulitzer pentru fictiune.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



6. Edgar Allan Poe

Allan Poe, poet si romancier, a avut o tinerete zbuciumata si tragica - sotia lui a murit la douazeci si ceva de ani, iar el a inceput apoi sa consume droguri si alcool. A incercat sa se sinucida in 1848, iar un an mai tarziu a fost gasit delirand intr-o taverna din Baltimore. A murit in ziua de 7 octombrie a acelui an, la doar 40 de ani. Cauza este un mister, dar se crede ca a fost bolnav de rabie.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



7. Virginia Woolf

Virginia Woolf, printre ale carei opere mai cunoscute se numara "Doamna Dalloway", a avut mai multe caderi nervoase si a fost internata pentru scurt timp, in 1904, dupa ce tatal ei a murit. Mai tarziu a raportat un abuz sexual din partea fratilor ei vitregi, iar Al Doilea Razboi Mondial nu a facut decat sa-i alimenteze durerea sufleteasca, mai ales dupa ce casa ei din Londra a fost distrusa de nemti.

La 28 martie 1941, cand avea 59 de ani, s-a inecat in raul Ousse. Corpul ei nu a fost gasit timp de peste o luna.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



8. Raymond Chandler

Primul roman al acestui scriitor a fost publicat abia dupa ce el trecuse de 50 de ani. Consuma alcool destul de mult si avea tendinta de a face depresie clinica. A incercat sa se sinucida in 1955, la un an dupa moartea sotiei sale, dar a decedat in 1959.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)



9. Ernest Hemingway

Ernest Hemingway, celebru pentru romane ca "Batranul si marea" si "Pentru cine bat clopotele", a primit atat un premiu Pulitzer, cat si un premiu Nobel pentru Literatura. In 1950 insa a inceput sa se simta rau, iar in 1960 nici terapia electroconvulsiva nu l-a mai ajutat.

S-a sinucis impuscandu-se in 1961, la 61 de ani. De asemenea, tatal lui, sora lui, Ursula, fratele lui, Leicester, si nepoata lui, Mariel, s-au sinucis.

Scriitori care s-au sinucis sau care au incercat sa faca acest lucru (Galerie foto)

Scriitori celebri care au trecut prin inchisoare (Galerie foto)

Imensul talent le-a fost recunoscut de semenii lor si de mai multe generatii de cititori.
Poate va intrebati, uneori, de ce personalitati marcante, precum Dostoievski, Verlaine, Oscar Wilde si altii, au stat in inchisoare sau exil si daca acest lucru a avut vreun impact asupra operei lor.

Iata ce puteti afla despre 5 scriitori, care si-au petrecut viata intr-un mod tumultos, potrivit L'Internaute.

1. Feodor Dostoievschi, de la inchisoare la mantuire

In tinerete, marele scriitor rus frecventa cercurile socialiste cu baze utopiste, care luptau cu absolutismul tarului Nicolae I. A fost arestat, condamnat la moarte, apoi gratiat, pedeapsa comutandu-i-se la 4 ani de deportare intr-un lagar din Siberia. Va scrie "Amintiri din casa mortilor" si toata viata va ramane consecvent ideii ca a pacatuit, fiind condamnat pe drept.

dostoievschi



2. Paul Verlaine, pistolar exagerat

Relatia tumultoasa pe care Verlaine a intretinut-o cu Rimbaud il va conduce spre detentie. In timpul unei dispute violente, Paul Verlaine, furios, a tras doua focuri de revolver asupra iubitului sau, ranindu-i usor incheietura mainii.

In 1873, a fost condamnat la 2 ani inchisoare, chiar daca ulterior Arthur Rimbaud (a carui homosexualitate a fost stigmatizata de judecatori) si-a retras plangerea. "Poetul blestemat" a fost incarcerat la Bruxelles, apoi la Mons.

La iesirea din temnita, Verlaine decide sa puna capat relatiei cu Rimbaud. Evolueaza in poezie si publica, printre altele, culegerea de poeme, "Intelepciune" (1881).

verlaine



3. Oscar Wilde, tulburatorul dandy

A avut o relatie cu tanarul Alfred Douglas de Queensberry, intr-o perioada cand homosexualitatea era interzisa de legea britanica. Marchizul de Queensbery, tatal lui Douglas, il ataca pe scriitor, considerandu-l orgolios si dispretuitor.

Urmeaza un sir de procese, Oscar Wilde dovedind talent de orator, dar este condamnat la 2 ani de munca silnica, iar partenerul sau exilat. In inchisoare, Wilde ii scrie o scrisoare lui Alfred, numita "De Profundis". Se converteste la catolicism si va mai publica o singura lucrare, "Balada inchisorii din Reading".

oscar wilde



4. Casanova, aventurier dezinvolt

Nu si-a dezmintit niciodata reputatia. In tinerete, viata sa de hedonist cu talente multiple (jucator de carti, violonist, mare orator) l-a condus spre marile instante ale Europei.

In 1755, se instaleaza in Venetia. Escapadele sale amoroase si financiare determina inchizitorii statului sa-l aresteze pentru ateism, ocultism, libertinaj si apartenenta masonica. Va reusi sa evadeze dupa 14 luni din inchisoarea lugubra Plombs. Opera ca si cariera diplomatica i-au fost influentate de experienta traita.

casanova1



5. Alexandr Soljenitin, simbolul disidentei

A fost ofiter al Armatei Rosii in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Soljenitin critica, dupa armistitiu, intr-o corespondenta privata, politica lui Stalin. Este arestat pentru "activitate impotriva revolutionarilor" si deportat intr-o colonie de munca (8 ani), inainte de a fi exilat in Kazahstan.

Trei ani mai tarziu va fi reabilitat. La iesire, se consacra scrisului. Publica clandestin "Pavilionul cancerosilor" si "Arhipelagul Gulag", in care denunta infernul din lagarele sovietice.

Alexandr Soljenitin

Ziare.com

Ziare.com

Subscribe to comments feed Comentarii (4 publicate)

avatar
IOANA VOICILA DOBRE 17/03/2012 23:06:52
Stimata redactie,

va multumesc foarte mult pentru publicarea versurilor mele in acest numar al Jurnalului. O primavara pe inima Dvs. va doresc! Ionela, cu respect si prietenie.
avatar
dan ionescu 10/05/2012 19:35:00
Iscarlandru george e doar un fos puşcăriaş de duzină. Şi-a falsificat până şi propria sa viaţă. Rahat. Merde!
avatar
Cizme de vara online 02/08/2014 20:23:54
Foarte interesant acest articol. Dar care e faza cu arheologii?
avatar
karo 24/02/2015 04:53:59
Numele meu este Karo am fost căsătorit cu soțul meu de 5 ani am fost trăiesc fericiți împreună pentru acest an și nu până când a călătorit în Italia pentru o călătorie de afaceri, unde sa întâlnit această fată și de atunci mi-a și copiii urăsc și dragoste numai ei . asa ca atunci cand sotul meu s-au întors din excursie el a spus că nu vrea să mă și copiii mei văd din nou așa că ne-a condus afară din casă și a fost acum de gând să Italia poate vedea că altă femeie. Deci, eu și copiii mei au fost acum atât de frustrat și am fost doar stau cu mama mea și nu am fost să fie trata bine pentru că mama mea sa căsătorit cu un alt bărbat după moartea tatălui meu, așa bărbatul sa căsătorit la nu a fost tratarea ei bine, i și copiii mei au fost atât de deruta și am fost în căutarea unui mod de a obține soțul meu înapoi acasă pentru că-mi place și prețuiesc atât de mult să-l într-o zi ca am fost navigarea pe calculatorul meu am vazut o mărturie despre aceasta vraja rolă DRokowaspelltemple, mărturii comun pe Internetul printr-o doamnă și mi-a impresionat atât de mult am, de asemenea, cred că de a da o încercare. La început am fost speriat, dar când mă gândesc de ce eu și copiii mei trec prin așa că am să-l contacteze și el mi-a spus să rămână calm pentru doar 24 de ore ca sotul meu va veni înapoi la mine și la cel mai bun surprinderea mea am primit un apel de la sotul meu a doua zi după ce cere de copii și am sunat drokowaspelltemple și a zis problemele tale sunt rezolvate copilul meu. deci acest lucru a fost cum am lua familia mea înapoi după o lungă stres de frână de către o doamnă rău lucru cu toată acest ajutor de la DR OKOWA, te dorim cu toții pe acest forum să mi se alăture să spun un imens datorită DR OKOWA, și eu va, de asemenea, sfaturi pentru orice în astfel de probleme sau similare sau orice fel de probleme ar trebui să-l contactati pe email lui este (drokowaspelltemple@GMAIL.COM sau 2348068048519), el este soluția la toate problemele tale si predictii in viata. încă o dată adresa de email este (drokowaspelltemple@gmail.com) este specializat în vraja următoarele. (1) În cazul în care doriți ex-vă înapoi. (2), dacă aveți mereu vise rele. (3) În cazul în care doriți să fie promovat în biroul dumneavoastră. (4) În cazul în care doriți femei / bărbați pentru a rula după tine. (5) Dacă doriți un copil. (6) Daca vrei sa fii bogat. (7) Dacă doriți să lega soțul / soția să fie a ta pentru totdeauna. (8) În cazul în care aveți nevoie de asistență financiară. (9) Ați fost scammed și doriți să recuperați ai pierdut bani. (10), în cazul în care doriți să opriți divorț dumneavoastră. (11) în cazul în care doriți să divorțeze de soțul tău. (12) dacă doriți dorințele să fie acordată. (13) vraja Sarcina de a concepe copii (14) Garantarea veți câștiga cazurile judiciare tulburătoare și divorț, indiferent de cât de ceea ce stadiu (15) Opriți căsătorie sau relație de rupere afară. (16), dacă aveți vreun boală ca (HIV), (cancer) sau orice boală. ( 17), dacă aveți nevoie de rugăciunile pentru izbăvirea pentru copilul tau sau pe tine. Încă o dată asigurați-vă că-l contacteze dacă aveți orice problemă el te va ajuta. Adresa de email este (drokowaspelltemple) de contact-l imediat ...
total: 4 | afişare: 1 - 4

Spune-ţi părerea despre acest articol!

  • Bold
  • Italic
  • Underline
  • Quote

Te rog să introduci codul din imagine:

Captcha
  • Trimite unui prieten Trimite unui prieten
  • Versiune pentru imprimantă Versiune pentru imprimantă
  • Versiune text Versiune text

Informatii Autor

Administrator

Articolul este etichetat cu:

Acest articol nu are etichete

VOTEAZĂ ACEST ARTICOL

0