Securitatea a continuat să ne urmărească şi după Revoluţie. Cazul Cioran

Securitatea a continuat să lucreze după 1990. Doina Cornea povesteşte cum „tehnica operativă”, respectiv ascultarea telefoanelor, a fost aplicată mult timp după căderea lui Ceauşescu *** Cioran, urmărit de Securitate până la mineriade. Filosoful a devenit „suspect” pentru statul român în 1941, înaintea instalării regimului comunist, şi a fost supravegheat încă cinci luni după prăbuşirea lui. Emil Cioran a pus în mişcare un detaşament impresionant de agenţi şi informatori, care a funcţionat pe axa Bucureşti - Paris timp de 49 de ani. *** „Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde ştiu atâţia oameni adresa lui din Paris”. Unii erau trimişi în misiune la Paris, alţii erau cunoscuţi ai lui Cioran, ziarişti de la „Scânteia”, foşti colegi de la revista „Vremea”, prieteni din copilărie. Într-atât de dese deveniseră bătăile în uşa lui Cioran, încât acesta izbucneşte, în 1967, într-o discuţie relatată ulterior de un informator: „Cioran Emil şi-a manifestat nemulţumirea că, în ultimul timp, este insistent căutat şi vizitat de mulţi intelectuali şi scriitori români veniţi temporar din ţară. Totodată, Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde obţin adresa lui atâţia oameni care vin din ţară şi ce urmăresc căutându-l cu atâta insistenţă”.

Cioran, urmărit de Securitate până la mineriade

 Filosoful a devenit „suspect” pentru statul român în 1941, înaintea instalării regimului comunist, şi a fost supravegheat încă cinci luni după prăbuşirea lui. Emil Cioran a pus în mişcare un detaşament impresionant de agenţi şi informatori, care a funcţionat pe axa Bucureşti - Paris timp de 49 de ani. Prima filă din dosarul publicat parţial în volumul „Cioran şi Securitatea” - care va apărea la Editura Polirom la sfârşitul lunii februarie - datează din 20 februarie 1941 şi este adresată Ministerului Propagandei, iar ultima este din 5 mai 1990, cu doar câteva săptămâni înainte de mineriadă. Cartea este editată în colecţia „Istorii subterane”, coordonată de Stelian Tănase, şi cuprinde documente din Arhivele Serviciului Român de Informaţii (SRI) şi Arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS).

Din arhivele SRI şi CNSAS

Peste 300 de pagini de declaraţii, notificări şi procese-verbale despre filosoful născut la Răşinari şi emigrat la Paris, semnate de agenţi infiltraţi în grupul său şi de intelectuali racolaţi de Securitate. Persoanele din spatele numelor de cod nu sunt devoalate însă.

• Din Arhivele SRI au fost publicate documente din anii 1941-1942, apoi, din 1949 în 1951, documente din 1954-1961 sau din 1963-1969.
  
  
• Din arhivele CNSAS au fost alese file de dosar din anii 1960, 1962, din perioada 1964-1971, din anii 1973, 1975 şi 1977, din perioadele 1979-1985 şi 1987-1988 şi din 1990.

Nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”

Dosarul de urmărire a fost deschis oficial de Securitate pe 14 ianuarie 1954, însă există note şi din anii precedenţi. De-a lungul „carierei” sale de suspect pentru statul român - care i-a furat mai mult de jumătate din viaţă - Cioran a primit trei nume de cod: „Ciobanu”, „Chiru” şi „ENE”.

„Raţiunile pentru care regimul l-a avut în vizor pe Emil Cioran nu au fost atât trecutul lui de ideolog al extremei drepte, simpatiile sale progermane ori afilierea la mişcarea legionară. «Prezentul» preocupa Securitatea. Două erau scopurile urmărite de aceasta: 1) să descopere legăturile pe care cei din diaspora le aveau în ţară; 2) să cunoască şi să împiedice organizarea unor acţiuni de protest pe lângă guvernele occidentale şi în presă. Din acest punct de vedere, Cioran prezenta un dublu interes pen tru Securitatea română”, scrie Stelian Tănase, coordonatorul ediţiei, în introducerea cărţii.

„I-am cerut şi o carte a lui cu autograf. A refuzat, motivând că ar fi foarte periculos pentru mine să fiu găsit cu o carte a lui. Mai mult: să nici nu spun nici la Paris cuiva, că la Paris sunt foarte mulţi spioni români.”,
SURSA „CRISTINA”, notă informativă din 1983

URMĂRIRE

„Fugarul de la Paris”, luat în vizor de la 30 de ani

Emil Cioran a intrat în aria de preocupări a Ministerului Propagandei pe 20 februarie 1941, la doar 30 de ani.

Într-o notă trimisă de Prefectura judeţului Sibiu, se propune concedierea sa din postul de ataşat cultural al Legaţiei României din Vichy, din cauza unui articol cu „vădită tendinţă regionalistă”, intitulat „Ardealul-Prusia-România”.

„Semnalăm că numitul s-a lăudat că primeşte peste 60.000 de lei pe lună şi că, «dacă nu va fi pe placul autorităţilor», n-au decât să-l dea afară fiindcă, cu leafa pe trei luni luată înainte, poate sta un an la Paris”, se specifică în document.

Fratele său, arestat pentru „activităţi legionare”

În 1942, fratele său, Aurel Cioran, este ridicat de la domiciliu din cauza unor „materiale de propagandă legionară”, iar în 1948 este condamnat la 7 ani de închisoare pentru acti vităţi legionare. Întreaga familie - părinţii filosofului, sora sa, Virginia, şi fratele său - intră în a tenţia Siguranţei, care le întocmeşte „autobiografii”, în 1951.

Când se înaintează oficial, în 1954, cererea de deschidere a unui dosar de urmărire locală (U.L.) de Securitatea din Sibiu - din notă se deduce că a mai existat o cerere, „neonorată” - , raportul conţinea deja peste 20 de file despre „fugarul de la Paris”, printre care şi scrisori trimise părinţilor. În doar un an, din „urmărit local” devine „urmărit pe ţară” (U.T.), cu numele de cod „Ciobanu”.

În 10 ani, Direcţia de Informaţii Externe (DIE) îşi multiplică reţeaua dedicată filosofului, iar dosarul devine unul de „urmărire individuală”, pe numele „Chiru”.

Operaţiunea „Recuperarea”

În anii de relativă deschidere a regimului, în preajma lui 1968, se propune închiderea dosarului Cioran, în contextul în care relaţiile cu Franţa se „încălziseră”. Supravegherea nu încetează.

Se schimbă însă strategia: regimul avea nevoie de marile voci ale exilului. O revenire a lui Cioran în ţară ar fi fost exploatată propagandistic: întoarcerea ar fi fost sinonimă cu „acceptarea” regimului. Începe, prin urmare, operaţiunea de „Recuperare” a lui „Ene”.

După ce, în 1975, tentativa de racolare a fratelui său eşuează, Aurel Cioran primeşte permisiunea de a pleca la Paris în 1981, iar cei doi se revăd după 40 de ani. Nici una dintre tentativele de a-l convinge să revină nu a avut însă succes. Izolat la Paris, Emil Cioran nu mai avea încredere în nimeni.

RAPOARTE

„Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde ştiu atâţia oameni adresa lui din Paris”

„Nu m-am putut niciodată dumiri asupra naturii lirismului său. Timp îndelungat credeam că aceste izbucniri aparţin tinereţii, fac parte din poza tinereţii, mai ales tristeţea lui, deoarece în relaţiile cu oamenii nu părea deloc trist. Văd însă că şi după scurgerea vremii îşi menţine această atitudine, care-l duce spre anarhism”, este prima compunere cu accente lirice a unui informator din dosarul Emil Cioran, V. Bologa,„înaintaşul” unor colaboratori ai Securităţii ca „Anton”, „Cristescu”, „Petroniu”, „Cristina” sau „Georgescu”, care au furnizat ample descrieri ale discuţiilor cu filosoful.

Nemulţumit de vizite

Unii erau trimişi în misiune la Paris, alţii erau cunoscuţi ai lui Cioran, ziarişti de la „Scânteia”, foşti colegi de la revista „Vremea”, prieteni din copilărie. Într-atât de dese deveniseră bătăile în uşa lui Cioran, încât acesta izbucneşte, în 1967, într-o discuţie relatată ulterior de un informator: „Cioran Emil şi-a manifestat nemulţumirea că, în ultimul timp, este insistent căutat şi vizitat de mulţi intelectuali şi scriitori români veniţi temporar din ţară. Totodată, Cioran s-a exprimat că nu înţelege de unde obţin adresa lui atâţia oameni care vin din ţară şi ce urmăresc căutându-l cu atâta insistenţă”.

Dacă, în România, în perioada interbelică, era un personaj destul de sociabil, la Paris se izolase, parţial şi din cauza trecutului său legionar, care putea fi folosit împotriva sa într-un mediu stângist ca acela francez.

Izolarea pe care şi-o impusese filosoful era legată şi de paranoia lui crescândă, care s-a amplificat drept proporţional cu teama lui Nicolae Ceauşescu de influenţa exilului românesc asupra cercurilor occidentale. „Emigraţia română e destrămată, măcinată de frecuşuri, certuri meschine. Eu mă ţin la distanţă”, povesteşte într-o notă din 1966 sursa „Anton”, cea care a umplut pagini şi în dosarul lui Mircea Eliade. Singurii lui prieteni ră măseseră Eugen Ionescu şi Mircea Eliade.

Pe Eugen Ionescu l-ar fi descris, într-o conversaţie cu sursa „Lucian Armaşu”, ca având o fire „contradictorie, beţiv şi care suferă de pe urma complexului antisemit, căci e pe jumătate evreu. Aceasta explică şi oscilările lui Ionescu când pentru, când contra României”.

În repetatele întâlniri cu informatorii, Emil Cioran îşi făcuse mea culpa pentru trecutul legionar. „Consider acest fapt «o greşeală din tinereţe» şi atribui aderarea mea la «mişcare» în acea epocă ca un protest faţă de atitudinea regelui Carol al II-lea”, ar fi spus în 1965.

„Este un talent excepţional dotat, deosebit de inteligent, un suflet agitat, ros de probleme, temperament cu totul ciudat şi aparte.“,
V. Bologa, descriere informator

Relaţia cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca

Iluzia unui Ceauşescu deschis către Occident, în anii ’60, l-a determinat să critice acţiunile Monicăi Lovi nes cu şi ale lui Virgil Ierunca la Europa Liberă, acuzându-i de „preconcepţii anticomuniste” şi atitudine „negativă şi ostilă” la adresa României.

„Nu-i întâlnesc şi nu vreau să am de-a face cu ei”, declara în 1966, ca, 21 de ani mai târziu, să afirme contrariul şi să-i plaseze printre puţinii oameni de încredere, care au influenţat mersul lucrurilor în ţară.

În anii ’80, opiniile sale se radicalizaseră. Potrivit sursei „Cristina”, Cioran „spunea că, în România, este propagat cultul per sonalităţii şi că, din cauza hotărârilor care se iau, România nu progresează”, iar industrializarea ma sivă şi colectivizarea din anii ’50 au rezultate dezastruoase.

PRIETENI. Emil Cioran (1911 -1995), Eugene Ionesco (1909-1994) şi Mircea Eliade (1907-1986) au fost „obiective” pentru ofiţerii de informaţii

Filosoful de origine română a fost „suspect“ pentru structurile poliţiei politice şi după 1989. Scriitorul şi istoricul Stelian Tănase va publica în curând volumul „Cioran şi Securitatea“, la Editura Polirom.

Coordonator al colecţiei „Istorii subterane" a Editurii Polirom, Stelian Tănase a pregătit un studiu care cuprinde documente despre „obiectivul" Emil Cioran, aflate în arhivele Serviciului Român de Informaţii şi ale Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.

Trei nume de cod, cinci decenii de urmărire

Autorul, care nu este un exeget al operei cioraniene, nici un admirator al filosofiei lui, după cum mărturiseşte, a întocmit o cercetare istorică, rod al mai multor ani de studiere a arhivelor. Din studiu reiese că bine-cunoscutul filosof născut la Răşinari a prezentat interes pentru structurile poliţiei politice vreme de o jumătate de secol.

Volumul cuprinde documente din anii 1941-1942, 1949-1951, 1954-1961, 1963-1969 (arhiva SRI) şi 1960, 1962, 1964-1971, 1973, 1977, 1979-1985, 1987-1988, 1990 (arhiva CNSAS). Vreme de 50 de ani filosoful atât de cunoscut în Occident a fost protagonistul mai multor dosare de urmărire, cu trei nume de cod: „Ciobanu", „Chiru" şi „Ene".

Nota care deschide seria datează din 20 februarie 1941, este semnată de prefectul Sibiului, colonelul Darie Rădulescu, şi adresată Ministerului Propagandei. Autorul ei susţinea că tânărul Emil Cioran fusese numit ataşat cultural în Franţa datorită apartenenţei la gruparea legionară şi îi cerea instituţiei citate să ia „măsurile necesare".

Iar ultimul document cuprins în volum este scris la 5 mai 1990 şi constă într-un „raport cu propunere de închidere a acţiunii informative de influenţă «ENE»", pentru că subiectul nu mai prezintă „interes operativ". Potrivit acestei note, „«ENE» este în vârstă de 79 de ani, de naţionalitate română şi cetăţenie franceză, profesor de filosofie şi scriitor, domiciliat în Paris."

Agenţii sub acoperire

Istoricul Stelian Tănase susţine în prefaţă că nu trecutul lui Cioran de adept al extremei drepte a fost motivul pentru care Securitatea l-a urmărit aproape cinci decenii, ci dorinţa de a ţine sub control legăturile dintre românii din diaspora şi cei din ţară. Pe de altă parte, afirmă autorul, Securitatea l-a avut în vizor cu scopul de a descoperi şi de a preveni posibile acţiuni de protest pe lângă guvernele occidentale şi în presă.

Motivele principale au fost legăturile cu familia şi prietenii din România şi, de asemenea, pentru „activitatea duşmănoasă" de care dădea dovadă în volumele de filosofie pe care le publica. Dar, în intervalul 1941-1990, în funcţie de evoluţia socio-politică la nivel internaţional, au existat şi perioade de relaxare (după 1955 şi după 1960, în contextul aşa-numitului dezgheţ), a constatat istoricul.

Salutări de la Petre Ţuţea

După cum arată documentele consultate, notele despre Cioran erau întocmite mai ales de agenţi sub acoperire, care funcţionau ca diplomaţi în ambasada ţării noastre de la Paris, sau de alte persoane. Misiunea agenţilor Direcţiei de Informaţii Externe era să-l convingă să nu se exprime critic la adresa oficialilor din România în spaţiul public şi să nu colaboreze cu alţi emigranţi la acţiuni de protest.

Iar după 1950 - susţine Stelian Tănase - regimul a urmărit să-l determine să se întoarcă definitiv în România sau să o viziteze la invitaţia oficială a autorităţilor. Un asemenea gest ar fi echivalat cu o victorie a propagandei, căci s-ar fi înţeles că un gânditor odinioară afiliat extremei drepte sprijină dictatura comunistă din ţara de baştină.

De exemplu, volumul include o notă de câteva pagini, semnată de un autor necunoscut şi datată 22 noiembrie 1988. Autorul ei relatează o întâlnire cu Emil Cioran la Paris şi povesteşte în amănunt cum i-a transmis acestuia salutări din partea lui Petre Ţuţea şi cum a inventat, în numele acestuia, îndemnul ca Cioran să le dea un semn tinerilor interesaţi de filosofie.

Potrivit documentului, Cioran a întrebat despre demolarea satelelor şi a bisericilor ortodoxe, iar agentul a făcut, fireşte, propagandă: „Cozile la cafea şi la unt nu rămân în istorie, domnule Cioran! De pe urma lipsurilor de azi în România rămân multe: o industrie puternică, milioane de locuinţe, un Bucureşti nou etc. Sacrificiile noastre sunt răsplătite cumva! Rău e de polonezi ori de unguri, care, de pe urma acestor ani de lipsuri, nu rămân cu mare lucru!" Şi urmează comentariul agentului: „CIORAN a fost bucuros să afle de la mine date care contraziceau presa occidentală cu privire la contrastul dintre România şi Ungaria, date favorabile României."

Autorul notei menţionează că a observat dorinţa „suspectului" de a reveni în ţară: „Am avut impresia că ar fi vrut să continui discuţia ca să ajungem din nou la ideea unei vizite în România. Eu însă n-am «marşat» pe această idee, cu gândul la ce s-ar putea să vadă în ţară, în plus de ce-i povestisem eu!..."

„M-a interesat metabolismul Securităţii"

Stelian Tănase a declarat pentru „Adevărul" că nu l-a interesat să descopere cine se ascunde în spatele numelor de cod care semnau note despre Cioran. A urmărit, în schimb, „metabolismul" Securităţii în relaţiile ei cu un exilat celebru, care era „cu sufletul acasă" şi, deşi sărac, avea grijă să strângă bani, medicamente şi haine şi să le trimită familiei. „Securiştii erau suficient de cinici", adaugă autorul, „să nu fie preocupaţi de legionarismul lui Cioran şi de articolele elogioase despre Hitler scrise în tinereţe".

www.adevarul.ro