Vrancea - Jurnalul de Vrancea Online, ştiri din Vrancea, opinii şi politică.: ÎNTRE TIRANIE ŞI... TEORIE (I)

ÎNTRE TIRANIE ŞI... TEORIE (I)
================================================================================
Adrian Botez on 02/01/2010 20:04:00
 
În Evul Mediu timpuriu (sec. I-IV), Sfinţii Părinţi ai Bisericii (care
încă nu suferise trista primă schismă) nu numai că n-au părăsit (cum s-ar
putea crede, judecând după aparenţe) educaţia juridică  -  ci au
transfigurat-o în forma ei cea mai înaltă: contopirea intereselor umane cu
cele divine, urmând traiectul divin  -  a poruncilor cosmice, cu cele pentru
oameni  -  vizând subordonarea absolută faţă de exigenţele Legii Divine.
Evul Mediu făptuieşte ceea ce nu va mai făptui niciodată, de atunci, vreo
societate umană , istoriceşte constituită:  tentativa, încordată la maxim,
de a smulge Cetatea din determinările legilor terestre  -  pentru a o reda
legislaţiei celeste. Tânărul călugăr, dar şi tânărul aristocrat, sau
monarh ( socotiţi factori de influenţă şi decizie definitivă, în Cetatea
Medievală) trebuie să se înveţe şi să-i înveţe pe ceilalţi cetăţeni,
din straturile sociale următoare, să se supună, cât mai desăvârşit,
legislaţiei divine, întru MÂNTUIRE şi, deci, recucerire a stării
paradisiace (“binele suprem”, “chipul asemănării cu divinitatea”  - 
cum formulau anticii).
Sfântul (Fericitul) Augustin (354-430 p. Ch.)  -  iar cu o mie de ani mai
târziu, Toma d'Aquino şi Meister Eckhart  -  în Apusul Roman  -  şi cei
Trei Grigorie, în Răsăritul Bizanţului (Grigorie din Nyssa, Grigorie din
Nazianz şi Grigorie Palamas  -  sec. IV p. Ch.), precum şi  Vasile cel Mare
(episcop de Caesarea  -  330-379), rup realitatea cadrului Normei în două:
   a - pe de o parte, cetatea istorico-cezarică, terestră(Imperiul Roman),
   b – căreia îi contrapun Cetatea lui Dumnezeu-eternă  : (p.
223)”Există două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţi.Există
două cetăţi: una a celor răi, alta a celor sfinţii Ele durează de la
începutul neamului omenesc, până la sfârşitul lumii. Acum ele sunt
amestecate prin trupuri, dar separate prin voinţe. În ziua judecăţii, ele
vor fi separate şi cu trupurile...Ierusalimul  este această splendidă cetate
a lui Dumnezeu  -  Ierusalimul înseamna cetatea şi societatea sfinţilor,
iar Babilonul cetatea şi societatea celor nelegiuiţi.(1)”
Izvorul acestei rupturi este, evident, în interiorul uman -  dubla
direcţionare a iubirii: (p. 227)”Două iubiri au făcut două cetăţi:
iubirea de sine dusă până la dispreţul lui Dumnezeu, a produs cetatea
pământească; iubirea lui Dumnezeu , împinsă până la dispreţul de sine, a
produs Cetatea cerească.(2)” Modul de acţiune va fi, logic, dublu şi el:
(p.227) “Cea dintâi este posedată de pasiunea de a domina prin conducătorii
săi, şi prin ei asupra neamurilor pe care le subjugă; cealaltă se bazează
pe serviciu reciproc, în timp ce conducătorii săi se devotează, iar supuşii
ascultă.(3)” Sfântul Augustin sugerează că, dacă am face efortul de a
vedea adevărul  -  legislaţia divină ne-am apropria-o mult mai uşor,
firesc  -  pentru că ea este însăşi firea adevărată a omului.
Scopul cetăţii cezarice este obscur  -  pe când al Cetăţii lui Dumnezeu
este clar precum lumina divină: Cetatea lui Dumnezeu “răspunde că viaţa
veşnică este Binele suveran, moartea veşnică Răul  suveran şi pentru a
merita  pe una şi a evita pe cealaltă trebuie să trăim bine. Iată de ce
este scris:. Fiindcă noi nu vedem încă Binele nostru, trebuie să-l căutăm
prin credinţă; apoi, a trăi bine nu vine de la noi înşine, aşa că
credinţa şi rugăciunea noastră au nevoie de ajutorul Aceluia care ne-a dat
însăşi credinţa(4)”.
Cetatea lui Dumnezeu nu este arogantă, nici nemiloasă cu cei obsedaţi de
cetatea pământească  -  ea s-a instituit în forma supremă de chemare spre
mântuire a întregii omeniri, de transfigurare supremă a sensului păcii,
adică de intrare (până la asimilarea totală întru ea) cu Legea lui
Dumnezeu: (p.241)”Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate
naţiunile; ea alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate
limbile.Cetatea Divină cheamă la sine cetăţeni din toate naţiunile; ea
alcătuieşte şi adună o societate de pelerini de toate limbile Ea nu se
preocupă să ştie dacă ei se deosebesc prin moravurile lor, prin legile şi
instituţiile lor; ea nu se preocupă de pacea pământească, ce lipseşte
unora şi pe care o au alţii. Ea nu suprimă nimic, nu distruge nimic din
obiceiurile lor; dimpotrivă, ea păstrează şi observă tot ce, deşi diferit
în diferitele naţiuni, este îndreptat spre unul şi acelaşi scop al păcii
pământeşti, numai să nu se opună nimic religiei singurului adevărat
Dumnezeu suprem. În timpul acestui pelerinaj, Cetatea cerească se serveşte
deci de pacea pământească; ea foloseşte tot ce se potriveşte cu natura
muritoare a oamenilor şi cu înţelegerea despre voinţele umane, în măsura
în care pietatea şi religia o permit, o favorizează şi o  doresc. Numai că
ea orientează această pace spre pacea cerească, singura pace veritabilă care
poate exista între creaturi raţionale. Această pace constă în societatea
perfect ordonată şi pefect unită a tuturor acelora care se bucură de
Dumnezeu şi de ei înşişi în Dumnezeu. Când se va ajunge acolo, viaţa nu
va mai fi muritoare, ci deplină şi cu adevărat vie”(5).
Probabil că ultimul locuitor autentic al Cetăţii lui Dumnezeu a fost, în
secolul XIII, Francisc din Assisi (1182-1226), “Il Poverello-Sărăcuţul”:
cel mai blând dintre sfinţi (înţelegea până şi graiul animalelor, cu care
discuta îndelung şi rodnic)  -  dar şi cu autoritatea spirituală cea mai
puternică din lume, dominând-o, prin duh pur, chiar pe cea papală (l-a
convins, în vis, pe papa Inocenţiu al III-lea, să aprobe legislaţia
monahală cea mai severă din lume: cea a fraţilor minori, apoi pe cea a
surorilor minorite-clarise).
Dacă s-ar fi rămas, moral-spiritual, la acest nivel, al Cetăţeanului
Cetăţii lui Dumnezeu  -  lucrarea de faţă n-ar fi existat, căci nu şi-ar
fi găsit argumentul existenţei  -  iar Educaţia Juridică n-ar mai fi fost
o problemă de dezbătut între oameni  -  căci se găseşte dezbătută gata
şi rezolvată, în Imperiul Divin.
Din păcate, decăderea spirituală continuă, a umanităţii, începând din
acel veac de sincopă (veacul XIII, al legendei despre autenticul Christian
Rosenkreuz, care ar fi recapitulat, pentru stocare, întreaga spiritualitate
umană de până-n secolul al XIII-lea, şi, apoi, ar fi deblocat, spiritual,
planeta Terra(6) va duce la punerea sub semnul întrebării a însăşi
divinităţii  -  deci, cu atât mai mult a legislaţiei societăţii umane
şi a relaţiei om-normă (Lege). Prin schisma protestantă (începută,
esenţial, încă din sec. XII, dar evidenţiată formal în sec. XIV-XV) - 
tot ce era de la sine înţeles, în materie de legislaţie divină  -  este
pus sub semnul întrebării, dimpreună cu statutul divinităţii. Iată de ce
considerăm că azi, sau de azi înainte, trebuie să ne preocupe regăsirea
reperului stabil absolut  -  Dumnezeu (prin regăsirea forţei invincibile,
teribile, a credinţei), iar nu fărâmarea şi disiparea, prin scepticism
atoaterelativizant, a tuturor reperelor ontologico-existenţiale, a tuturor
normelor, ba chiar a NORMEI.
Am văzut, mai sus, cum renascentistul François Rabelais (1494-1553) , printre
altele, şi jurist  -  propune (cel puţin la prima vedere) o ieşire totală,
anarhică, de sub orice normă-Lege: “Fă ce-ţi place!” (lucrurile, cum
le-am arătat, sunt, însă, mai nuanţate). Aproape contemporani cu Rabelais,
alţi doi utopişti, englezul Thomas Morus şi italianul Tommaso Campanella, se
impun atenţiei (poate prea mari) a umanităţii, prin lucrările lor
fundamentale; Utopia, respectiv Cetatea Soarelui.
 Morus (1478-1535), pasionat de lucrările Sfântului Augustin, dar
neînţelegând imperativul credinţei  -  lord-cancelar, monah-episcop şi
jurist, totdeodată  -  Campanella (1568-1639), monah şi jurist. Ambii,
complotişti anti-monarhici. Deci, subminatori ai Jurisdicţiei Divine  - 
propunând-o, ca substitut, pe cea terestră.
În ţara Utopia şi, mai cu seamă, în cetatea de scaun, Amarauton,
preocuparea cetăţenilor pentru educaţia tineretului este la fel de intensă
şi vastă ca şi în cetatea platoniciană. Rigoarea şi ordinea sunt
comandamentele supreme, pentru tineret. Dar nu sub regimul credinţei, ci sub
acela al raţiunii. Şi cine ar condamna acest lucru, ar greşi  -  căci
Morus sesizează un mare adevăr( deşi nu-i poate vedea decât consecinţele,
nu şi leacul real): pierderea credinţei a adus societatea umană către anomie
şi anarhie  -  iar Morus formulează dezastrul spiritual, în mod ambiguu:
(p.26)”Dar n-ar însemna atunci că rânduiala dumnezeiască nu poate să
aibă decât atâta putere câtă îi îngăduie legea omenească? “ Adică
oamenii, micşorându-şi credinţa, îşi micşorează şi “bătaia”
săgeţii înţelegerii(şi acceptării) legilor  -  şi, intrând în cercul
vicios, diminuarea înţelegerii Spiritului Legii terestre, diminuează şi
viziunea omului asupra puterii divine(deci, şi asupra Legii Divine)  -  şi,
neînţelegându-l pe Legislatorul Divin, oamenii nu-şi mai ascultă şi nu-şi
mai înţeleg nici rostul propriilor legi etc. etc.
Pierderea semnificaţiei spirituale, cosmic-existenţiale, a Legii, credem a fi
cauzată de pierderea credinţei, ca forţă de înstăpânire în Cetatea
Cosmico-Divină a Spiritului nostru.
Remarcăm, pentru Amarautonul lui Morus: cultul pentru organizarea muncii de
folos obştesc  -  combinat cu respectul faţă de voinţa individuală.
Liantul moral este absolut necesar(dar el devine doar surogat al forţei
credinţei religioase), pentru educarea tineretului  -  tineret  împrejmuit
de grija ocrotitoare a cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat  -  la (re)
formularea personală a problematicii morale:Liantul moral este absolut
necesar(dar el devine doar surogat al forţei credinţei religioase), pentru
educarea tineretului  -  tineret  împrejmuit de grija ocrotitoare a
cetăţenilor vârstnici, dar şi stimulat  -  la (re) formularea personală a
problematicii morale: (p.56) “Fiecare prânz şi fiecare cină se încep cu
citirea unei istorisiri morale, care este însă scurtă, pentru a nu deveni
plictisitoare. Pornind de la subiectul ei, cei mai în vârstă se dau în
vorbă despre felurite lucruri cuviincioase, dar nici triste, nici lipsite de
duh. Ei n-au însă obiceiul să vorbească într-una, şi numai ei  -  ci
bucuroşi dau rândul şi tinerilor, pe care-i îi îndeamnă dinadins să
vorbească, putându-i judeca astfel după firea şi mintea lor, ce ies mai bine
la iveală în aceste convorbiri nestingherite.(7)” A nu se închina
bogăţiei materiale  -  ci ştiinţei şi virtuţii. Dar, ca şi anticul
Cicero, în lucrarea Despre binele şi răul suprem(8), amarautonienii
relativizează şi (se) interoghează prea mult, filozofează stufos, abstract 
-  iar plăcerea nu se poate constitui în adevărata şi statornica fericire
umană(ca finalitate existenţială). Dar şi prea multa
raţionalitate-raţionalizare a fericirii  -  duce la stingerea şi
degenerarea ei. Angajament spiritual prea mult diminuat  -  în  favoarea
celui abstract-raţional, slab angajant al fiinţei spirituale şi sufleteşti.
Declarat adept al lui Platon şi Aristotel, Morus îi aduce pe cititori “în
turma de porci a lui Epicur”. Virtutea înseamnă, doar aparent şi temporar,
“iubirea şi cinstirea măreţiei dumnezeieşti”(cum pretinde Morus)  - 
în realitate, e alergarea spre”viaţa cât mai veselă şi mai lipsită de
griji”(p.64). Rousseau-ist avant la lettre  -   Morus vorbeşte de
“necesitatea de a trăi potrivit naturii”, căci, spune epicureul Morus,
“natura însăşi ne porunceşte să ducem o viaţă voioasă, adică să
facem din plăcere chipul cel mai înalt al faptelor noastre”. Plăcere (spune
Morus la p. 65):”A năzui la fericirea ta, fără a călca legile, e o dovadă
de înţelepciune; (…) Ei numesc plăcere orice stare sau mişcare a
sufletului sau a trupului în care omul, călăuzit de firea lui, se simte bine
(…) acele plăceri pe care le dobândim fără a săvârşi vreo nedreptate,
din pricina cărora nu trebuie jertfite alte plăceri mai mari şi care, în
sfârşit, nu sunt urmate de dureri(9)”. Virtute= a trăi potrivit poruncilor
naturii. Dar Natura – oare nu înseamnă Creaţia Lui Dumnezeu – iar
Dumnezeu nu este, oare, Supremul Factor Legislativ Cosmic?! Unde-i Legea, în
acest climat epicureu? Să n-o calci. Dar nu mai spune Morus: „s-o cunoşti
şi s-o aprofundezi în esenţa ei supraindividuală, supraumană”. Iată o
mare pierdere, faţă de antecesorii antici (pretinşi a-i fi maeştri
spirituali…), respectiv faţă de cei ai Evului Mediu timpuriu.
Totuşi, educaţie juridică se face tuturor, iar soluţie legislativă există
la Morus: legi cât mai puţine şi mai simple (p.78).
“De altfel, în Utopia fiecare e un învăţat în ale dreptului, de vreme ce
, cum am spus, la ei numărul legilor e foarte mic, şi, pe lângă aceasta,
când este vorba de tălmăcirea lor, cea mai nemeşteşugită e socotită cea
mai dreaptă: Legile, zic ei, au fost făcute doar pentru ca fiecare să-şi
cunoască drepturile şi datoriile(10)”. Despre cantitativul steril al
legilor, neadaptate la realitate, vorbea şi Erasmus din Rotterdam, în celebra
carte Elogiul nebuniei (p.80): ”Primii (n.n.: aşa-zişii ) îmi vin la
îndemână legiuitorii . Ei se cred întâii între învăţaţi şi nici un
muritor nu se închipuie mai desăvârşit decât ei, pentru că, asemeni lui
Sisif, împing neîncetat spre vârful muntelui o stâncă ce se prăvăleşte
la loc, de îndată ce au ajuns cu ea sus, adică înjgheabă laolaltă
cinci-şase legi, fără să se sinchisească dacă au sau nu vreo legătură cu
lucrurile pe care  ar trebui să le rezolve, îngrămădesc glose peste glose,
citate peste citate, dând astfel de înţeles obştei că ştiinţa lor este
din cale afară de complicată. Şi asta din pricină că le-a intrat în cap
că nimic nu e demn de laudă decât ce se naşte din multă suferinţă şi
muncă de istov”(11).
Şi Tommaso Campanella presupune, în Cetatea Solară, educaţia tinerilor,
pentru dezvoltarea virtuţilor  -  iar virtuţile presupuse şi propuse de
Tommaso Campanella sunt mai înalte decât “plăcerea” epicureică a lui
Morus  -  şi dau nume magistraţilor care conduc cetatea: 
(p.125)”Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate, Justiţia criminală şi
civilă(…), Cumpătarea” Mărinimie, Vitejie, Castitate, Generozitate,
Justiţia criminală şi civilă(…), Cumpătarea”etc.
Ierarhie foarte severă, climatul moral foarte sever  -  ca-ntr-o sectă
neo-protestantă de azi. Justiţia, deşi se vrea dreaptă şi îngăduitoare,
în acelaşi timp  -  este perversă şi sălbatică, veterotestamentară:
“Condamnatul nu moare însă decât fie sfâşiat, fie ucis cu pietre de
popor, începutul făcându-l acuzatorul şi martorii; căci călăi şi lictori
nu au, ca să nu pângărescă  republica”(12). Şi nu se observă că,
tocmai prin sălbăticie şi lipsă de răspundere individuală, conceptul
abstract de republică este compromis total. Soluţia nu este să fie toţi
cruzi, pentru a nu se spune că unul este crud  -  ci să nu fie nimeni crud,
sau să fie redus la maxim gradul de cruzime, şi mărit acela de
responsabilitate iubitoare de oameni. Sectarismul ipocrit al cetăţii lui
Campanella ne creează repulsie; parcă ar fi URSS-ul lui Stalin, sau România
lui Dej, cu procese dominate de delaţiune şi de “culpabilizarea
loturilor”: (p.149) “Condamnatul la moarte este silit să spună în faţa
poporului, cu scrupulozitate, cauzele pentru care crede că nu trebuie să
moară, şi păcatele celorlaţi, care ar trebui şi ei să moară, precum şi
greşelile magistraţilor, afirmând, dacă aşa crede el în conştiinţa sa,
că aceştia merită un supliciu mai mare. Dacă reuşeşte să învingă prin
argumentele sale, este trimis în exil, după care întreaga Cetate se purifică
prin rugăciuni, sacrificii şi  emendaţii(13)”. (Dacă tot sunt porniţi pe
omorât şi schingiuit, de ce nu-şi lichidează magistraţii, în cazul când
aceştia sunt dovediţi, de către pârât, ca fiind culpabili?: “Celor
învinuiţi de către pârât, nu le aduc nici o atingere, ci îi admonestează
numai”. Nu miroase prea grozav în Cetatea Soarelui!…).Aceasta nu este
educaţie juridică -  ci anti-juridică  -  pentru că Legea umană este
(sau trebuie să fie) oglindirea (fie şi aproximativă, vagă etc.) , în
conştiinţa noastră, a Legii Divine. Căci legile fundamentale, ale
omului-individ şi ale omului social  -  au fost date de divinitate  - 
dimpreună cu comandamentele morale(de aceea, se observă că nu există
deosebiri calitative de ruptură, între sistemele juridice ale diverselor
societăţi umane terestre). Iar distorsionarea legii, până la a îndemna la
ceea ce e potrivnic naturii legii  -  înseamnă Anti-Lege (tot aşa cum cel
ce e potrivnic naturii lui Hristos, divino-umane, se numeşte Anti-Hrist).
Nu e de mirare că, în cetăţile-stat ale Italiei (unde scrie Campanella),
domneau anarhia, legea junglei, sfâşierile fratricide, în neîncetate
războaie civile şi ale clanurilor aristocratice.
Ce exemple de educaţie juridică poate avea tânărul, într-o cetate în care
i se cere  să-i “toarne” pe cei pe care i-ar vrea morţi  -  sau să
participe la lapidări publice  -  adică, vrea-nu vrea, să se uite în ochii
îngroziţi de moarte ai condamnatului, să ridice piatra şi să izbească
letal cu ea, obrazul ori fruntea, pe care le priveşte? Se pare că Renaşterea,
însemnând epicureism  -  întoarce la  ultimele veacuri, cele de supremă
degradare, disoluţie a puterii Legii  -  ale Romei antice plebeene şi
tiranice, în care Sylla, Nero, Caligula etc. ofereau aşa-zişilor
“cetăţeni” (pentru a-i ţine în zgarda josnicelor plăceri, a josnicelor
instincte  -  fără eforturi spirituale) spectacole cu gladiatori, creştini
mâncaţi de fiare sau incendiaţi în grădinile palatelor, pe post de
“făclii vii” etc. Unde nu e divinitatea Legii (şi Legea Divină şi
credinţa în ea)  -  dispare preocuparea serioasă pentru umanitatea Legii.
Iar umanismul, se vede treaba, nu înseamnă, din acest punct de vedere, mai
multă umanitate  -  ci tocmai dimpotrivă.Iar umanismul, se vede treaba, nu
înseamnă, din acest punct de vedere, mai multă umanitate  -  ci tocmai
dimpotrivă
*
N-ar fi drept să încheiem acest subcapitol, fără a aminti, măcar în
trecere, nişte lucrări cu totul speciale  -  şi anume, două cărţi de
pedagogie renascentistă a conducerii.      
            Evident că, în paginile lor, găsim multe elemente de
pedagogie juridică  -  aplicabilă, însă, doar de către “cei de sus” 
-  principi-monarhi. Prima lucrare vizată de noi, Principele, a florentinului
Niccolờ Machiavelli ( apărută în 1513)  este cunoscută de întreaga lume
(poate, nociv de bine cunoscută…). A doua carte pe care o avem în vedere,
carte care ar fi meritat cu asupra de măsură să fie cunoscută de toate
neamurile Pământului, pentru că ar fi sporit enorm BINELE social  -  este,
din păcate, cunoscută doar cu numele de înşişi românii…   -  şi nu e
citită de aproape nimeni. E vorba de Învăţăturile lui Neagoe Basarab către
fiul său Theodosie. Evident, autorul ei este preaînţeleptul şi desăvârşit
cultul domnitor muntean Neagoe Basarab  -  elaborarea ei se face în anii
premergători morţii voievodului  -  1521.
            Florentinul Machiavelli îşi adresează sfaturile
(patriotice, e drept, în sensul strâmt de atunci  -  dar şovine şi de un
cinism luciferic, care s-a propagat, din păcate, fulgerător, în întreaga
politică modernă şi contemporană a lumii europene) celui mai vestit depravat
şi criminal al vremii sale  -  fiului papei incestuos (el însuşi, fiul,
fiind incestuos) şi însângerat, Alessandro Borgia  -  Cesare Borgia.
            Din  punctul nostru de vedere, n-am recomanda
niciodată, nici unui conducător politic, un addagiu ca acesta:”patria este
bine apărată, oricare ar fi modul în care o aperi, prin josnicie sau prin
glorie” (cf. Niccolờ Machiavelli, Discursuri, III, p. 41)  -  căci noi
suntem de părere că:”Decât să învingi printr-o infamie, mai bine cazi
luptând pe drumul onoarei.”
            Să nu-l învinuim, însă, prea mult, pe
“pedagogul”, extrem de “în vogă”, modern, Niccolờ Machivelli (un
cărturar desăvârşit şi foarte „mintos”, de altfel…dar unde-i prea
multă minte, şi NUMAI minte, fără de suflet, acolo suflă şi vântul
NEBUNIEI…  -  da, „cărturar”… - dacă noţiunea de
“cărturar”n-ar trebui să implice, după opinia noastră, un înalt grad de
responsabilitate, pentru consecinţele afirmaţiilor proprii şi alegaţiilor) :
el nu este decât seismograful, extrem de fin, al vremurilor care erau şi care
s-au dezvoltat după Renaştere, al catastrofei moral-spirituale, în mijlocul
căreia trăim, şi noi, azi. Machiavelli este  profesorul de oportunism şi
cinism al unor  vremi degenerate spiritual. “Este mai bine să fii violent,
decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei s-o
stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti.Este mai bine să
fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca şi o femeie: dacă vrei
s-o stăpâneşti, trebuie s-o baţi şi să i te împotriveşti(…)Trebuie să
ştiţi că există două feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celălalt
pe forţă: cel dintâi este propriu oamenilor, celălalt aparţinând
animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie să
recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe să ştie să fie 
tot atât de bine animal şi om.”(14) Şi unui astfel de politolog celebru,
instigator la violenţă premeditată, mondială  -  nu a îndrăznit nimeni
să-i organizeze un  proces moral  -  cum s-a făcut în cazul lui
Nietzsche  -  şi nu numai. Ba, învăţătura lui este respectată şi
utilizată de toate politicile mondiale moderne. De aceea, leul şi vulpea
(spiritul violent şi viclenia), Ianus-ul machiavelic, stăpânesc şi azi
lumea, într-o blestemată şi distructivă simbioză. Simbolurile machiavelice
din secolul XVI au fost reluate de politologul Vilfredo Pareto, în secolul XX
(cf. “teoria elitelor”, din Tratat de sociologie generală.)
            De remarcat că această carte de pedagogie a conducerii
nu conţine niciun capitol despre lege  -  ci doar despre necesitatea
aplicării nelegiuirii. Primul şi cel mai recomandat procedeu de a stăpâni o
ţară care a cunoscut legea şi libertatea  -  este “s-o distrugi”(15).
Şi meticulosul şi eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite
exemple din istoria Romei  -  autoritatea morală a lumii antice (evident,
escamotând premeditat atitudinile de dreptate şi generozitate, din istoria
romană): “Romanii, pentru a-şi menţine stăpânirea în Capua, Cartagina
şi Numantia, le-au distrus, şi în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde
se vede că diavolul e mare savant  -  şi pedagogii juridici ai zilelor
noastre trebuie atenţionaţi , să folosească istoria legislativă cu
onestitate, nu cu “machiavelism”.             Prea mult am
insistat asupra unui condottier moral al Renaşterii  -  şi ne-a rămas
puţin răgaz pentru înţeleptul, nobilul, generosul şi binecredinciosul
voievod Neagoe Basarab, care, în ultimul an al domniei sale, scrie sfaturi de
cea mai profundă spiritualitate creştină, pentru iubitul şi nenorocosul său
fiu, Theodosie, care a murit înainte să poată pune în aplicare nestematele
de înţelepciune creştină ale tatălui său:  “(…) nici foarte să te
veseleşti de slava lumii aceştiia, nici iar foarte să  te întrestezi, ci
neîncetat să mulţumeşti lui Dumnezeu de toate(16)(…)Hristos dete ţie 
chip de răbdare şi de nerăutate, ca să faci şi tu aşa celor ce te-au urât
şi ţe-au făcut rău şi să nu dai rău pentru rău, nici să-ţi aduci
aminte pentru rele, ci să-i milueşti şi să-i erţi, cum şi stăpânul tău
Hristos s-au rugat pentru nemulţumitorii şi neînţelepţii jidovi”(17) (p.
183)”Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu,
acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci
va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa
lui Dumnezeu nu o va vedea(18)(…) când veţi vrea să işiţi la judecată
în divan, întâi vă să cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos,
ca să vă fie întărire şi învârtoşare(…) să ziceţi: “(…) Şi ne
dă judecată dreaptă, ca nu cumva pentru nedreptăţile noastre să fim
lepădaţi şi izgoniţi la înfricoşata-ţi judecată, şi să nu vedem lumina
feţii tale(…)(19)(…)  ”cu ce dreptate veţi judeca săracii
într-această lume, cu aceia vor fi judecate şi faptele vostre la
împărăţia cea cerească.  Vedeţi ce lucru mare este judecata?Vedeţi ce
lucru mare este judecata? Pentru aceea şi voi, când veţi şădea să
judecaţi la divan, să şază lângă voi tot oameni buni şi aleşi. Şi să
fie şi boiari tineri lângă voi, ca să ia toţi învăţătură bună şi
dulce din gurile voastre(20)”. (…) “Şi să nu făţăreşti celui bogat ,
nici iar să miluieşti cu judecata pre cel sărac, ci să faci judecată
dreaptă şi bogaţilor şi săracilor(…)nu cumva să fiţi unora dulci şi
altora amari(…) şi la judecată să nu vă pripiţi, ca nu cumva
neînţelegând jalba săracului, să-l judecaţi cu nedreptate. Sau dar de-i va
fi frică şi să va ului şi nu va putea spune dăsluşit, ci să-l întrebaţi
de multe ori, până i să va potoli frica. Deacii cu blândeţe şi cu cuvinte
dulci îi ziceţi:(21)(…) Iar de veţi şi greşi la judecată şi boiarii
voştri vor pricepe că aţi greşit(…) să nu vă pae că vă fac ruşine sau
să ţineţi mânie în inima  voastră pentru acel lucru, ci într-acel ceas
să primiţi acel cuvântu şi iar să chemaţi pre sărac să-i faceţi
dreptate, ca nu cumva, după ce aţi făcut judecată rea, să vă pară rău
şi aţi vrea să-i faceţi bine şi nu veţi putea(…). Că mai bine să nu
vă fie voia deplin şi inima înfrântă, decât să faci săracului
strâmbătate.”  Dacă aşa arăta “dictatura” domnitorilor Evului Mediu
românesc, ea e preferabilă oricărei democraţii ditirambice şi demagogice.
Patriarhalitatea acelei vieţi produce nostalgie paseistă, dar cine e de
vină?! În nici un caz domnitorii de felul  strălucitului , înţeleptului
şi cu frica lui Dumnezeu,  Neagoe Basarab. Fără seamăn în lume, ca
strălucire a actului de conducere-diriguire socială, ar fi fost domnia unui
tânăr monarh, care ar fi acceptat, din toată inima, să pună în practică
învăţăturile sfântului Basarab! Iar educaţia juridică a tinerilor de pe
lângă el ar fi tocmai ce şi cum  trebuie: plină de dreptate, înţelepciune
şi sub oblăduirea spiritului dumnezeiesc.
            Veşnic izvor de minunare şi de smerenie ar trebui să
fie, pentru orice jurist, conducător, sau om de rând  -  aceste rânduri 
-  decât care pedagogie juridică mai înaltă numai în sfintele evanghelii
vom găsi. Cât rău fac lumii cei ce ar putea traduce în toate limbile
pământului această carte  -  şi nu o fac!…
 
                                            
prof. dr. Adrian Botez
 
-------------------------
1 -Sf.Augustin, Civitas dei, în P. Bernard Ştef, Sfântul Augustin: Omul.
Opera. Doctrina, Colecţia Sfinţi Părinţi şi Doctori ai Bisericii, .
2 -Idem, p. 227.
3 -Ibidem.
4--Idem, p. 239.
5 -Idem, pp. 241-242.
6 -Rudolf Steiner, Evanghelia lui Luca, Univers enciclopedic, Buc., 1998.
7 -Thomas Morus, Utopia, Incitatus, Buc., 2000, p. 56.
8 -Cicero, Despre supremul bine şi supremul rău, ESE, Buc., 1983,
9 -Thomas Morus, op. cit.,  p. 65.
10 -Idem, p. 78.
11-Erasmus din Rotterdam, Elogiul nebuniei  -   sau discurs  spre lauda
prostiei , Antet, 2000, pp. 79-80.
12 -Tommaso Campanella, Cetatea Soarelui, Incitatus, Buc., 2000, pp. 148-149.
13 -Idem, p. 149.
14 -Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.
15 -Idem, p. 27.
16 -Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, Minerva,
Buc., 1984, pp.209-210.
17 -Idem, p. 212.
18 -Idem, pp. 183-184.
19 -Idem, p. 184.
20 -Ibidem.
21 -Idem, 185.