ORFEU CEL CARE ÎNTOARCE CAPUL: EU, ADICĂ UMBRA MEA, de PAUL SPIRESCU

Noul volum de versuri al Poetului autentic (tot mai orficizat, în ultimele sale scrieri) şi profesorului de Filosofie adjudean, PAUL SPIRESCU, Eu, adică umbra mea (Ed. Andrew, Focşani, 2009), este a patra apariţie editorială autonomă a artistului (după Metafizica lacrimei, Strigăt clandestin şi Domnule Judecător!).

Închinarea cărţii se face, patetic, către un mare şi regretat poet dispărut al Vrancei: „Se închină această carte Umbrei din Cer a poetului Constantin Ghiniţă”.

Tripartiţia cărţii ascunde mistica Treimii, dar şi depăşirea dublului umbrei, prin „trei” al Revelaţiei – drumul fiind dinspre frigul funebru către mistica umbrei, prin care se poate dobândi Revelaţia lumii de dincolo, a „dublului celesto-hristic” al lumii terestre – intermediarul transfigurator fiind „nomen”-ul/verbum-ul magic al Poeziei: I- Povestiri despre frig (30 de poeme); II – Est in nomina (26 de poeme);    III – Eu, adică umbra mea (22 de poeme).

Legătura esenţială şi discursivă, de tip ovidian, dintre poeme şi cicluri, o asigură un personaj-confesor, „Dragul meu Philokallos” (probabil, alter-ego-ul celest al poetului Constantin Ghiniţă) : Iubitorul de Frumuseţe, alter-ego-ul Artistului, îl însoţeşte pe noul Orfeu mai ales în punctele infernale ale crizelor sale de indentitate şi scepticism Iubitorul de Frumuseţe, alter-ego-ul Artistului, îl însoţeşte pe noul Orfeu mai ales în punctele infernale ale crizelor sale de indentitate şi scepticism, pentru a se constitui într-un soi de cor antic, prin care se regenerează mesajul surpat de exasperare, prin subtila şi permanenta năzuinţă şi credinţă înspre/în FRUMOSUL IZBĂVITOR AL POEZIEI/CUVÂNT RE-ÎNDUMNEZEIT: „Spune-mi că n-ai murit şi nu m-ai uitat,/Dragul meu Philokallos,/Frate de dor şi de sânge, / Scrie-mi măcar câteva rânduri albastre/ În miezul fierbinte al nopţii,/ Când îngerii dorm şi visul lor aprig/În noi se răsfrânge” (cf. Rugă de seară, p. 85). A se observa că toate ravagiile neîncrederii în canoanele şi reumatismele raţional-filosofice ale lumii terestre şi celeste (aşa cum este ea, „celesta/angelica lume” concepută prin sus-numitele canoane umane!), deopotrivă – sunt lecuite şi restaurate, întru armonia credinţei autentice, de intevenţia „păgânului” dublu orfic, Philokallos.

Numai şi numai datorită percepţiei prezenţei, prin văzduhul Poeziei, a „Dragului meu Philokalolos”, Poetul-Orfeu are curajul să-şi întoarcă privirea spre înapoi, spre umbra Eurudykei, care se identifică, de fapt, cu propria umbră/fiinţă şi, deci, cu propriul destin martiric, umano-divin, cu şansa memoriei progresiv slăbite şi înşelate (în mediul terestru), de a întâlni, acolo, „la margine”, Lumina Credinţei şi, consecutiv, a Revoluţiei Temporale spre Veşnicie şi a Revelaţiei: „Scrie-mi că nu m-ai uitat,/Dragul meu de la marginea lumii, de unde/Săgeţile clipei abia mai răzbat,/Mai răzbat...” (cf. Rugă de seară, p. 85). Ultimul vers (Mai răzbat...) este afirmarea plină de speranţă, a ceea ce penultimul abandona disperării/exasperării existenţiale („abia mai răzbat”)!

Dacă penultima carte, Domnule Judecător!, era expresia dublă a revoltei şi exasperării, în faţa presentimentului iminentei extincţii – volumul ultim conţine expresia delirului cvasi-resemnării, în faţa efemerului imanent al fiinţării, dar şi Revelaţii fulgurante, ale lumii de dincolo, Revelaţii posibile tocmai prin exerciţiile alchimiei Cuvântului, posibilă doar întru manifestarea martiriului hristico-soteriologic (tocmai limpezimea de cleştar a Revelaţiei produce mixtura între versificaţia baladesc-mioritică, şi cea miraculos-eminesciană): „Domnul Cuvânt/ (...) mă tot poartă/ şi mă tot duce/lacăt de poartă/de limbă moartă - / Iisus pe Cruce// Domnul cuvânt/ sfânt fremătând/tot fulgerând/şi sângerând// era pe când/ n-a fost nicicând/mormânt de Gând!” (cf. Logos prim, p. 5).

Lumea Lui Dumnezeu începe cu inversarea magică a sensurilor terestre (ca „drumuri sinuoase, (...) fără victorie” – cf. Liniştea aporiei, p. 70 – şi drumuri de regresiune, dinspre rug, prin zadarnica/desemnantizata  rugăciune, spre rugină – cf. Autodenunţ, p. 68): „Şi râurile, mamă, vai, râurile noastre călătoare,/Curgând în sens invers, mereu, către izvoare( cf. Râurile, mamă, p. 94). Începe cu sâcăiala existenţială şi cu deziluzia „irespirabilă”, cu senzaţia de pustiire/secare a şansei miracolelor transfiguratoare:  „Mă sufocă de mult cu dragostea lui: - Calcă şi tu peste ape! – Calc, Doamne, dar vezi bine/că apele au secat de mult!” ( cf. Irespirabilă, p. 32). Lumea Lui Dumnezeu este original construită de Poet, încât o putem numi, fără a greşi, „paradisul spirescian”. Lumea Lui Dumnezeu este original construită de Poet, încât o putem numi, fără a greşi, „paradisul spirescian”.  Nimic din viziunile şi accentele spiresciene nu se potriveşte cu canoanele creştine, dar nici nu le încalcă flagrant. Pentru Orfeul Care Întoarce Capul spre Umbra-Euridyke, până când „Cerul s-o-ndura/(...) să ne strivească şi pe mine şi pe ea [Umbra]” (cf. Zodiac, p. 79), Dumnezeu este, în primul rând, POARTĂ („plec din faţa umbrei Porţii Tale/eu, adică însăşi umbra mea!”), dar nu neapărat Poartă spre mântuire:  „dar la Tine Doamne sub aripă/amiroase-a flori de ţintirim” (cf. Eu, adică umbra mea, p. 97). Neîncrederea în soteriologia şi lumina divină provine tocmai din suspiciunea că ar exista o dublă umbrire, deci o potenţială dublă trecere spre moarte: nu doar Omul are dublura-Umbră, ci şi Dumnezeu! Deci, se confirmă eminescianul „Nu spera şi nu ai teamă”, dar şi biblicul „nu te sprijini de umbră”...

Trebuie să te lepezi de „înţelepciune” şi să „cumperi suflet nevinovat de copil”, pentru a dobândi şansa transfigurării întru „dincolo”/Paradisul non-bolnav (cf. Anunţ la mica publicitate, p. 13).

Din ipostaza divină, doar Iisus Hristos este real şi credibil, pentru că el, Hristos, este mărturia vie a necesităţii repetiţiei eterne a martiriului Crucii Umane, pentru a merita ÎNVIEREA, ca „zguduire”/transfigurare întru misticul „dincolo”, simbolizat prin mistica transfigurării canagalileene, a Apei (din Râul Trecerii) în Vinul Extazei: „Pământul se va zgudui puţin/ Apa din râu se va preface-n vin//Oaspeţi de rang înalt ne vor aduce/În dar însemnul naşterii pe Cruce//(...)Ne vom retrage şi noi doi în casă/Eu – mire de ţărână, ea – mireasă” (cf. Nunta de ţărână). Chiar dacă ţărâna ar descumpăni, cumva, Ideea Învierii, există somnul, ca stare absolut mistică, faţă de care transfigurarea mirilor în Mireasa-Ţărână şi Mirele-de-Ţărână se va produce spre un Eros-Hierogamie şi o Fertilitate Absolut Mistice, indiscutabile, total inefabile (sfârşitul bucatelor alese marchează cezura totală între raţiune/concepte ale lumii material-corporale şi, pe partea cealaltă – MIRACOLE): „Când s-or sfârşi bucatele alese/Şi oaspeţii vor adormi la mese” (cf. Nunta de ţărână, p. 96).

Scepticismul faţă de triumfalismul soteriologic provine din perceperea pustiului, a spaţio-temporalului înşelător şi a umanului disparent, al acestei lumi: „secundele tot mai ades mă-nşeală/prietenii îmi sunt tot mai puţini”(cf. Cântec mut pierdut în iarbă, p. 95). Scepticismul exasperat este, însă, dublat de subtila sugestie, transfiguratoare semantic, a unui „dincolo” ca spaţiu al re-populării/re-întâlnirii, întru Umbra-Cicerone, Philokallos, a „cavalerilor mistici ai Mesei Rotunde”, Ciclul Veşnic al Poeziei/Verb Poetic, rotunjit sub semnul unei confrerii celeste a Poeţilor re-înviaţi/re-înfiinţaţi întru Armonia-„Cazarmă” a Lumii de Dincolo: la apelul Generalului eliadesc (cf. La ţigănci), Dumnezeu, răspund cei deja „disciplinaţi”/iniţiaţi întru Poezia ca Transgresiune, iar cel care lipseşte de la Apelul Divin speră ca Moartea să-i devină Maestru Iniţiator, întru Ospăţul Cinei de Taină a Cavalerilor Mistici ai Mesei Rotunde a Poeziei: „- Soldatul Spirescu Paul, de profesie/beţiv răzvrătit,/hoţ de cai/şi iubitor de oameni/adevăraţi! – Lipseşte, Doamne!    – Să mi-l aduceţi degrabă” (cf. Apelul de noapte, p. 86). Ceea ce lumea terestră vedea prin luneta întoarsă perfid (beţia ca viciu, hoţia ca infracţiune – prin intermediul Iubirii Hristice Autentice, adică „de oameni adevăraţi”/restauraţi spiritual, devin Beţia-Extază şi iniţierea întru traseul Calului Psihopomp).Ceea ce lumea terestră vedea prin luneta întoarsă perfid (beţia ca viciu, hoţia ca infracţiune – prin intermediul Iubirii Hristice Autentice, adică „de oameni adevăraţi”/restauraţi spiritual, devin Beţia-Extază şi iniţierea întru traseul Calului Psihopomp).

Poetul-Orfeu-Cel-cu-Faţa-Întoarsă riscă, prin non-canonicul ipostazierii sale, doar să înţeleagă non-raţional, reveletoriu, cât mai profund, esenţele mistice, chiar întru Tăcerea Poetică a Duhului Extras din lumea versatilă, din confuzia-umbră-dublură  -  riscă doar re-împăcarea, profundă şi ireversibilă, cu Dumnezeu-Euridyke: „Nu ştiu Doamne cum să-ţi spun / Sunt poet sau sunt nebun//(...) Mă plâng toate, mă vând toate(...) //Sunt poet şi sunt nebun.../Nu ştiu Doamne cum să-ţi spun” (cf. Spovedanie, p. 90). A trece peste „verbum”-ul restaurat întru Tăcere, spre Extază – este culmea iniţierii poetice. În acest stadiu, Poetul nu mai aşteaptă de la Dumnezeu nici măcar „pâinea vieţii”, ci doar ”azima de Rai” – pentru că Orfeu-Poetul este DEJA ipostaziat întru Rai, nuntit mistic cu Dumnezeu: „Mai scapă-mi şi mie, păcătosul,/Câte o azimă de Rai,/ Ca să n-am ce să-ţi mai cer/Şi nici tu să n-ai/Ce să-mi mai dai”( cf. Umbra Casei, p. 91).

Umbra sa, ca dublu, întru chinul hristic, este absorbită în însuşi demersul ascensiunii iniţierii, în zona Munte/Punte (camuflată de misterul-pădure/brazi verticalizaţi):  „Ros de mahorcă şi de vin/Târându-mi trupul pe sub stele/eu, cavaler al umbrei mele/mă sting puţin câte puţin//(...) îşi va găsi şi umbra noastră/un loc de-odihnă printre brazi” (cf. Presimţire, p. 99).

Orfeul cu Faţa Întoarsă, Paul Spirescu - a învins, riscând: Poetul Transfigurat îşi priveşte detaşat fiinţa de lut, fiinţa actantă a mâinilor „muncitoare” întru păcatul de „timp josnic”-istoric – dar nu atât de detaşat, nu atât de naiv, nu atât de lipsit de luciditate, încât să nu intuiască faptul că oricare nou început conţine germenii Şarpelui Viitoarei Căderi Ciclice (de data asta, „doi” este nu semnul „umbrei-alter-ego, ci semnul dualităţii/sexualizării întru păcat, al instabilităţii): „Cad muguri de timp peste braţele mele  - / doi şerpi mişunând în noroi...” (cf. Catren  de toamnă, p. 100).

                                                                    prof.  Adrian Botez