DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN! Partea a II-a

Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii “deşteptători” ai spiritului uman

Rosa Del Conte, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili exegeţi ai operei lui Mihai Eminescu şi unul dintre cei care au dobândit, prin răbdătoare iniţiere întru Eminescu, profunda capacitate de intuire a cosmicităţii spiritului eminescian, afirmă, în capitolul Eminescu şi gnoza(1):

“Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial, radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este ABSOLUT transcendent”.

Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii “deşteptători” ai spiritului uman.

El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Christos. De fapt, este Anonimul Revelator.El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Christos. De fapt, este Anonimul Revelator Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia “deşteptătorilor” ei. Tocmai de aceea, nu putem fi într-un acord deplin cu continuarea afirmaţiei Rosei Del Conte: nu trebuie urmărite efectele emergente ale acţiunii Spiritului redeşteptat în masa opacă - omenire -, ci trebuie intuite efectele imersiunii spiritului, în ceea ce se numeşte “lume”. Va trebui să fim de acord că Spiritul lucrează în afara ochilor noştri fireşti, căci Spiritul urmează logica propriei sale esenţe suprafireşti - iar nu logica umană (“discontinuă”, cu “întreruperi”, “eclipse” - cum bine spune Rosa Del Conte) a încă nedesăvârşitei noastre fiinţe, care este expresia încă nedesăvârşirii misiunii Spiritului: misiunea de autorecuperare, a Omului Transcendental(2), Omul-Spirit, din proliferarea - omenire (echivalentă cu starea de opacizare - depreciere a Spiritului).

Logica umană o putem urmări noi, oamenii fireşti, pentru că noi, nefiind desăvârşiţi, vom putea percepe (prin rezonare) doar non-desăvârşirile. În schimb, nu avem dreptul, în virtutea neputinţei noastre, să absolutizăm şi să idolatrizăm neputinţa, să punem în centrul cosmosului, ca unic adevăr, non-desăvârşirea noastră. Nu este normal să subiectivizăm atât de mult cosmosul (aducându-l în zona carenţei noastre spirituale), încât să punem, în centrul său, ignoranţa noastră, să dăm universului măsura inerţiei şi opacităţii noastre spirituale (temporare sau nu). Să înlocuim geo-centrismul cu ignoranto-centrismul.

Trebuie să acceptăm că Spiritul lucrează în afara razei oarbe a ochilor noştri fireşti, într-o zonă esenţială: noi suntem lumea, iar lumea este obiectul activităţii Spiritului care s-a exprimat în lume - activitate dusă până când subiectul şi obiectul se vor identifica, subiectul resorbind obiectul, până la identificare - depăşirea speciei - noema husserliană (Mircea Vulcănescu, Logos şi Eros, Paideia, Buc., 1991: “Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial, ci prinde din obiect o - species - [un fel de noema husserliană] pe care o desprinde din lucru şi o ia cu sine în chip abstract cu ajutorul intelectului agent, specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectural (...) Căci ce era această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de adecvaţie a cunoaşterii, decât un fel de-a realiza în chip natural, printr-o simplă mişcare a spiritului, - adâncirea în celălalt, adică de a depăşi, prin acţiune, paravanul acestei  species impressa  ?”).

Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.

Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.

Va trebui să ne “trezim” măcar noi înşine, exegeţii, adică să răspundem la îndemnurile “deşteptătorilor” - căci exegeza unei opere nu se rezumă la constatări superficiale şi conjuncturale, ci implică intuiţii asupra logicii interioare a operei, asupra logicii Spiritului care a creat opera respectivă.

Trebuie să fim de acord fie cu Lucian Blaga, care, prin matricea stilistică a unui popor, înţelege tocmai munca specifică a Spiritului, pentru a transforma, către izbăvire, de dedesubt, din profunzimile unei naşteri mistice, un anumit popor(3)  -  fie cu Rudolf Steiner(4), care afirmă că lumea arată aşa şi nu altfel, tocmai pentru că Spiritul îşi pregăteşte, cu maximă minuţiozitate - pe de o parte, ambianţa întrupării, pentru a se putea exprima pe sine într-un anume fel - pe de altă parte, pentru a-şi crea premisele unui ulterior stadiu de evoluţie.

Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului - Spiritului (în general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu (II, 356) - ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din secolul XX, corespunde esenţial viziunii (în formă DOAR, oarecum masonice(5)...) eminesciene, asupra geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…) aş vrea ca omenirea să fie prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ.

Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val - sufletul unei naţiuni ca un ocean. Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte asupra mărei şi valurilor ei - ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul său cel adânc şi luciu”.

Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o subtilă adversară a geniului senin - întru demiurgie. Marea este fondul-haos, care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.

Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită GENIULUI CONFORMATOR,Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită GENIULUI CONFORMATOR Spiritului eliberat într-o faţetă a prismei-omenire, Spiritului care modelează naţiunea-neam conform propriei sale esenţe, pentru a o putea resorbi, cândva, la modul soteriologic: “(…) când Libertatea şi civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii superiori se ridică [re-identificarea cu Spiritul originar] spre a-l reflecta [Geniul] în frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în sânul mărei se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul”.

De observat, că, prin acţiune, oamenii superiori (cei re-iniţiaţi întru Spirit) devin, parcă, superiori Geniului-Spirit (acţiunea hiperbolică determină o viziune asupra tatălui acţiunii, sursa originară a activării spiritelor superioare - ca deus otiosus, divinitate depăşită de desăvârşirea finalităţii propriei acţiuni). Naţiune era stadiul ABSTRACT, neimplicat în acţiunea soteriologică aplicată asupra masei opace-omenire - era doar emisia unei “colori” din prisma sintetizatoare a Spiritului. Popor devine starea angajată, spre finalizarea acţiunii propriei desăvârşiri, propriei re-mitizări, a omenirii, fascicul dintr-o faţetă a prismei-omenire. Identificarea, consecutivă acţiunii de autorecuperare originară, a obiectului muncii Spiritului cu scopul muncii Spiritului - este lumina mistică, ca zi senină în sânul mărei întregi, identitate a apei-mare cu cerul-foc (Geniu). (Cf. I-213, Andrei Mureşanu, unde naţie este forma ideală a Spiritului-neam, forma cu care con-vorbeşte Spiritul-Eminescu, iar poporul este stejarul angajat în furtuna istoriei, ca furtună iniţiatică, spre stadiul măreţie).

Având în vedere co-participarea oamenilor superiori la munca Spiritului, de auto-desăvârşire, prin re-edenizarea mării-lume, poate fi preluată ideea lui Berdiaev, întru susţinerea viziunii eminesciene: omul se salvează în Spirit prin ­ziua a opta, aceea a acţiunii co-operante cu Demiurgul - prin teurgie(6). Este vorba de o recuperare, prin corectare permanentă, a Logos-ului - pentru Mythos.

De menţionat şi de subliniat faptul că nu acceptăm ideea, foarte răspândită, că experienţa Revelaţiei este: a) una de excepţie pre-destinată, b) că pentru această experienţă nu ar trebui făcut efortul de a obţine decât într-un cadru limitat, ca un fel de “ghetou al anormalilor”: în cadrul organizat-religios, al unei biserici-instituţie.

Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală (sau, cel puţin, atipică) - ci este starea soteriologică, singura stare normală pentru spirit (care se auto-recuperează din labirintul iniţiatic al Logos-ului-lume).

În primul rând, experienţa mistică nu este altceva decât trăire spirituală la adevăratul potenţial al Spiritului (şi, pentru aceasta, psihicul uman trebuie “antrenat”, educat, iniţiat - căci abia cel care nu poate avea experienţa Revelaţiei, sau nu este pregătit pentru a o avea, este atipic, exceptat de la normalitate - şi nu invers). În al doilea rând, nu există psihic uman fără disponibilitatea re-ligioasă (în sensul originar al cuvântului, de relegare-recuperare spirituală întru sacral). În al treilea şi ultimul rând, stimularea pentru Revelaţie în cadrul propice re-sacralizării (deci redobândirii vigorii spirituale normale), îl oferă nu doar biserica-instituţie[7], ci oricare formă de concentrare spirituală, cu scop de transgresare a trăirii egotiste (limitat-umane): natura, ca şi artele.

După modelul gândirii antice, în legătură cu mimesis-ul, gândim şi noi că natura oferă artistului modelul perfect: natura cosmică este Semnul care trimite la el însuşi. O piatră sau un copac nu fiinţează tranzitiv, pentru cineva - ci se situează în indiferentismul sublim al creaţiei divine(7). La fel, şi opera de artă, nu poate şi nu trebuie considerată ca fiind desăvârşită decât atunci când semnele aparente trimit (prin auto-descompunerea lor) la un Semn-Sine disparent, autoînglobator (care absoarbe întreaga energie psihică, într-o comuniune perfectă, până la identificare, a artistului cu receptorul de artă): doar provocând experienţa Revelaţiei (emiţătorul) şi doar provocându-şi experienţa Revelaţiei (receptorul) se poate afirma că s-a desăvârşit efortul pentru Adevăr, devenind Adevăr-în-Sine (şi, după cum afirmă Berdiaev, Adevărul este revelat).

S-ar putea obiecta, evident, că, în felul acesta, orice semn produs de un emiţător poate fi corectat-transformat, prin fervoarea-concentrarea spirituală a receptorului, în Revelaţie artistică - şi atunci, ce nevoie ar mai fi de artişti, dacă receptorii preiau efortul şi misiunea artistului? - şi că, în definitiv, nu ar mai fi nici o deosebire între Revelaţia artistică şi cea naturală.

Începând cu partea a doua a problemei, evident că vom afirma necesitatea atingerii perfecţiunii cosmic-naturale (şi, mai departe, natural-spirituale) de către imperfectele (şi imperfect ordonatele, în calea către Revelaţie) semne artistice. Şi, tot atât de evident, ne vom exprima întotdeauna îndoiala în privinţa atingerii acestei perfecţiuni - atâta timp cât mai există starea de conflictualitate, formală şi spirituală, în ciuda (sau tocmai din cauza) existenţei atâtor aşa-zişi artişti. Puţini, rarissimi sunt artiştii adevăraţi  -  cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit Puţini, rarissimi sunt artiştii adevăraţi  -  cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit (sau, măcar, în tentaţia drumului spre un singur Spirit).

În ce priveşte prima parte a problemei, vom spune: a) totdeauna a fost nevoie de discipol pentru un guru (maestru), iar stimularea-emularea spirituală nu au făcut din maestru un campion performant celebru, ci, dimpotrivă, i-au întărit forţa modestiei (l-au transcens în Sublimul Anonimat), i-au creat, prin discipol, “potirul” pentru auto-recuperarea spirituală, prin efortul de a-l ridica-identifica spre comuniune spirituală pe discipol; b) în definitiv, contează nu comunicarea, ci starea de comuniune (ca stare de auto-recuperare a Sinelui Suprem) - deci, nu cât de singularizat-genial (de obicei, abia destoinic …) este producătorul de Revelaţie, ci dacă s-a realizat starea de revelaţie.

Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului” (superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc - către Ritualul Cosmic Românesc.