(III) DINCOLO DE DETRACTORI ŞI SCEPTICI – GENIUL CONFORMATOR EMINESCIAN!

Spiritul şi Logos-ul sunt con-substanţiale şi sinergetice. Căci Logos-ul este Spiritul întrupat. Logos-ul, ca Spirit întrupat, are corporalitate, care poate fi coruptă, poate fi supusă tuturor posibilităţilor-crucificări, înjosiri - dar poartă în ea germenele soteriologic: se va auto-absolvi, prin efortul de auto-absorbire în Spirit.

Efortul de auto-absorbire în Spirit este, în fapt, efortul anamnezei, efortul corporalităţii de a se revela sieşi ca energie pură, ca originaritate pur energetică[1].

Să-l luăm martor, mereu, pe Eminescu - el fiind Logos-ul nostru, prin care ne-am crucificat a exista şi prin care aflăm Buna-Vestire a perpetuei şanse de a fi (la modul esenţial), de a re-transcende ca Spirit (Archaeus, pp. 503-504):

“… cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi acelaşi punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una-nspre alta, le părăseşte, formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie, ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie se pare vecinică (…). În fiece om se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din aceeaşi apă oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a încremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum - decepţiunea, recăderea animalului păţit - bătrâneţea şi moartea.Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum - decepţiunea, recăderea animalului păţit - bătrâneţea şi moartea Oamenii sunt probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor - încercări de deslegare”.

Vasul-formă a fost chemat-format, imperativ, de esenţa-vin (Spiritul). Omul-formă este vasul, este amprenta pe care o lasă chemarea Spiritului, asupra haosului. Este urma, pe care Spiritul trebuie s-o imprime, expresiv, asupra a ceea ce s-a desprins din Spirit, tocmai pentru a coopera la demiurgie: haosul. Spiritul trebuie să se dovedească sieşi, ca manifestare activă, ca înşiruire a posibilităţilor infinite de a fi, pentru a-şi autoconştientiza esenţa, Vinul-principiu este esenţa, care cheamă vasele-forme, spre ordonarea în Logos-ul-expresie-lume.

Mereu se vor face vase, pentru că există vinul. Şi vinul cheamă vasele, pentru a vedea de câte văi-guri-amprente (expresia Spiritului, aplicată haosului şi existentă prin haosul, convergent cu Spiritul, la demiurgie) poate fi înghiţit, resorbit şi apoi transsubstanţiat, adică întors în sinele său transcendent. De subliniat: haosul este în acelaşi timp a) consubstanţial cu Spiritul şi b) co-operant, atât la faţa escatologică, cât şi la cea demiurgică a Spiritului.

Vasele din care chemarea imperativă a vinului s-a şters - se sparg, inutile şi inutilizabile. Vinul, ca amintire (citeşte: amprentă* energetică**, energetizată prin Spirit), este garanţia permanenţei-veşnicie. Vasul uitând vinul, determină mutarea permanenţei, iar, de la vas, la vinul-esenţă. Fiinţa-vie este nemuritoare: ea este Fiinţa ca proiect-Spirit (manifestare proiectivă, latentă, a Spiritului).Fiinţa-vie este nemuritoare: ea este Fiinţa ca proiect-Spirit (manifestare proiectivă, latentă, a Spiritului).  Prin ea devine nemuritoare, dincolo de toate chematele forme-vase (amprente, scheme energetice actualizate, ale proiectului demiurgic), specia, trans-individualitatea.

Evident, Spiritul nemanifestat (proiectiv) şi Spiritul manifestat în Logos (forme ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale - Tatăl şi Fiul, divini, în aceeaşi matcă-dumnezeire[2].

“Punctum saliens”, locul (sursa) de ţâşnire, face să apară mişcarea cojilor. Întâi, Logos-ul sunt şirurile rigide ale proiectului demiurgic. Apoi, se iscă furtuna manifestării-expresie, întruparea Spiritului devine Logos-manifestare. Acum abia, şirurile se departajează, iar în şiruri se nasc fisurile individualităţii - şi, astfel, apare bănuiala dependenţei aparenţelor - de ceva de dincolo de ele, de dincolo de condiţiile departajării şi fisurării, ceva de dincolo de ele, care nici nu se fisurează, nici nu (se) departajează - ci, din contră, produce şi determină el fisurarea şi detaşarea. E adevărat, cine determină ceva înseamnă că poartă în sine proiectul determinării. Dar, nu mai puţin adevărat, el este cauza. Acel ceva de dincolo de frământări şi îndoieli - este cauza. Astfel, apare mişcarea cojilor, ca intuiţie a cojilor mişcate (timp-spaţiu), în jurul unei esenţe nemişcate (Sensul Suprem, vinul de care vorbeşte Eminescu).

Zugrăviturile ar fi trăsăturile energetice ale proiectului demiurgic divin, iar carnea zugrăviturelor, în consecinţă, ar reprezenta proiectul ca manifestare (expresie), trans­formarea din zugrăvituri, în carnea zugrăviturelor, ilustrând traiectul de la Spirit la Logos.

Materia nu există: ea nu putrezeşte, nu îşi are un sine al ei propriu, faţă de care să se deprecieze.Materia nu există: ea nu putrezeşte, nu îşi are un sine al ei propriu, faţă de care să se deprecieze Materia se depreciază, apare, dispare, doar în raport cu Sinele Suprem (Spiritul), Ahasverus este nu sinele materiei, ci funcţia tranzitorie a amprentelor-forme (Logos-ul expresiv): este forma metaforică a aşteptării, de către cooperantul haos, a chemărilor imperative, spre expresie-demiurgie, ale Spiritului. Călătoria lui Ahasverus este metafora funcţiei tranzitorii a materiei - adică a haosului aşteptător, pasiv şi, totuşi, paradoxal, care cooperează la demiurgie.

Materia este starea de aşteptare a haosului, iar haosul nu există în sine, ci se naşte din Spirit, în momentul predispoziţiei imperative, a acestuia, de manifestare-expresie. Haosul este cealaltă faţă a Spiritului. Tot ce este amprentă asupra haosului, se resoarbe complet în Spirit, atunci când acesta nu mai cheamă vasul, ci se concentrează întru vin. Cercul este doar imaginea punctului, dilatată expresiv: nimic în afară, nimic înăuntru, centrul poate fi oriunde, mereu nevăzut, dar mereu singura necesitate adevărată.

Apa este starea de posibilitate, schimbare şi tranzitivitate - infinite. Spiritul Uni­versului se foloseşte de mediul-apă (prin inter-mediul apă acţionează Spiritul ca rază - energetizarea-revelaţie a Fiinţei). Fiecare rază este o amprentă energetizată divin, căci sur­sa, Soarele, este ocult, este “negru”.Fiecare rază este o amprentă energetizată divin, căci sur­sa, Soarele, este ocult, este “negru”.  Apa tranzitivă uneşte cele două acţiuni simultane:

a) “amprentarea” dinspre Spiritul nemanifestat, spre haosul aşteptător, rezultatul fiind revelarea Fiinţei (raza oglindită), deci, încărcarea cu energie sacră-manifestare a unei trăsături abstracte din Proiectul-latenţă, co-existent, până la identificare, cu Spiritul nemanifestat;

b) “asaltul spre ceruri” - adică, dinspre posibilitate (apa-haos), spre activul Spirit, Fiinţa este o formă de răzvrătire (în definitiv, înşelătoare), împotriva Spiritului nemanifestat. Fiecare fiinţare este revoluţia apei tranzitive, spre obiectul tranziţiei, care este amprenta-formă, vasul chemat de vin, vasul chemat ca vas, dar şi cu conştiinţa non-realităţii sale ca vas, căci realitatea este doar chemarea şi chemătorul vin (voinţa de fire, ca energie proiectată, şi esenţa Firii, nemanifestată, dar oricând gata de manifestare).

Totul este predestinare. Libertatea, în sens cosmic, nu are decât o anumită semnificaţie la Eminescu, şi anume dobândirea conştiinţei necesităţii de a te părăsi ca vas, pentru a te regăsi ca vin. Este singura libertate reală: libertatea iniţierii, pentru revelaţia finală. Contează doar gradul de angajare în rigorile circuitului divin: Spirit nemanifestat (ca proiect demiurgic implicit şi divergenţa-consubstanţialitate cu haosul) - Spirit manifestat în Logos Divin – Logos-ul expresie (“amprentare” tranzitivă a haosului) - auto-recuperarea Logos-ului-expresie în Logos Divin (Revelaţia) şi a Logos-ului divin, înapoi, în Spirit nonmanifestat. Deosebirile cantitative, rege-cerşetor, sunt insignifiante.

Cariul încremenit în lemnul vieţii este Spiritul (nemanifestat, proiectiv, dar şi manifestat, în “visul” latenţei), indiferent faţă de consecinţele cantitative (spaţial-temporale, coji mişcate) ale expresiei-Logos (cojile rege-cerşetor, ca predestinări şi irealităţi, simultan); atent, concentrat, doar la calitatea-expresie (adică, la împlinirea funcţiei de chemare şi resorbire a formelor-vase-coji). Semnul este ocultat veşnic - căci niciodată coaja mişcată-vas-formă nu va putea avea Revelaţia, adică i se va refuza consubstanţializarea cu cariul-vin-esenţă. Nu va putea avea Revelaţia în calitate de coajă, de vas, de formă. Revelaţia-atracţie se va face la nivelul celor de acelaşi rang: vinul în vin se va vărsa, raza în soarele negru (ocult) se va întoarce. Amprenta va fi umbră şi va marca dispariţia formei (manifestarea Spiritului), retrăgându-i-se energia-rază. Logos-ul se retrage în Spirit, recunoscându-se în Spirit, ca Spirit.

Oamenii-vase rămân întrebări (amprente şi potenţialităţi ale amprentării), răspunsul este abstragerea vinului din vas şi vărsarea în VIN (Spiritul nemanifestat). Doar geniul - care nu se implică în amprente, ci le contemplă exact ca ceea ce sunt: pură tran­zi­ti­vitate, doar geniul se menţine în consubstanţialitate, cu Spiritul. Dezlegarea nu este răspuns - ci consubstanţialitate, după comuniunea şi identificarea cu toate, cu totalitatea-integralitatea-sinteză a zilei a opta (teurgie) a geniului Om.

Întoarcerea în poveste, povestea-mit, este starea de comuniune a spiritelor, în vederea pregătirii pentru revelaţia-abstragere în oceanul originar, în Soarele Negru: “s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor … În ele trăieşte Archaeus … Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme”. Povestea are în ea moartea şi viaţa, ameninţarea cu tranzitivitatea-expresie infinită, şi promisiunea infinită a comuniunii sacre, întru Spirit:Povestea are în ea moartea şi viaţa, ameninţarea cu tranzitivitatea-expresie infinită, şi promisiunea infinită a comuniunii sacre, întru Spirit Archaeus (tranzitivitatea infinită) şi leagănul somnului (resurecţie, întru cerc: legănarea-dare peste cap-transcendere* şi consubstanţierea cu Unu). Restul - vorba scepticului şi hiperlucidului prinţ al Danemarcei: “Vorbe! vorbe! vorbe!”, adică Logos manifestat şi corupt, depreciat, în aşteptarea hărăzirii cu harul Crucii (adică, în aşteptarea graţiei divine care, conform origenismului, izbăveşte întreg universul, inclusiv - şi, am zice, mai ales - pe Satan cel absolut necesar demiurgiei).

*

Se poate mira oricine că, pentru a afirma ceva, ne luăm ca Biblie  - proza eminesciană - deşi intenţia ne-am declarat-o, din titlul studiului, a fi revelarea Spiritului şi Logos-ului în poezia eminesciană. Iată explicaţia: proza eminesciană reprezintă acele coji mişcate, dincolo de care putem să intuim absolutul. Noi înşine fiind “coji mişcate”, trebuie să pornim, spre împlinirea continuităţii şi unităţii Ritualului, dinspre “coji mişcate”. Numai pornind de la faza explicită, Logos poticnit în “coji”, ne vom putea împărtăşi apoi, iniţiatic, din măreţia Logos-ului-spre-sacralizare-al-Poeziei.

Proza eminesciană nu este sistemul ritualic al Revelării, ca scară între Dumnezeu Tatăl-Spiritul şi Dumnezeu Fiul-Logos-ul divin - ci este căutarea, este vocea care întreabă, frământând întunericul mistic, pentru a-l obliga să se fisureze, pentru a izbucni, prin fisuri, Revelaţia. Poezia, abia, este Ritualul închegat spre Absolut. Orice poezie eminesciană antumă este o schemă energetică în care se autocomprimă Revelaţia. Orice poezie eminesciană antumă este o schemă energetică în care se autocomprimă Revelaţia.Este o rugăciune latentă, care aşteaptă comuniunea cu spiritul cititorului, spre nunta mistică- Revelaţia (postumele păstrează, încă, fragmentaritatea, non-unitatea ritualică, păstrează frământarea şi fisurarea semnificativă, fenomene care preced, dar nu se identifică, încă, cu Revelaţia).

De observat, în chiar rândurile de proză citate mai sus, câteva “coji mişcate”, care vor evolua calitativ spre starea de fluenţă şi continuitate absolută a Ritualului-Poezie:

a) spargerea vasului-formă, de către vinul-esenţă, va migra dinspre gest fenomenal spre gest ritualico-poetic, în poezia “Dinspre sute de catarge”, unde spargerea catargelor, erectile-forme ale fiinţării fenomenelor, este criza-hierofanie, presiunea, din interior spre exterior, o esenţă care forţează-revelează întâlnirea cu esenţa, raza care se absoarbe în soare negru, la limita dintre Logos-ul-paroxistic manifestat, şi tăcerea hieratică (limita dintre valurile-vânturile şi cântecul sacru, care absoarbe gânduri spre sensul sacru, neînţeles);

b) principiul de viaţă unic, care “încolţeşte în mii de mii de flori din care cele mai multe se scutură la drumul jumătate”, devine, în Împărat şi proletar, verset liturgic: “În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire [pomul mistic, Arborele Sephiroth],/ Ci-n calea de-a da roade, cele mai multe mor”;

c) tot aşa, “opintirea” Universului-Spirit, din Archeus, devine opintirea bătrânului Demiurgos (“În orice om o lume îşi face încercarea;/ Bătrânul Demiurgos se opinteşte-n van”), criza expresivă a Demiurgului, care nu-şi poate identifica voinţa cu imaginea auto-reflectată, este silit să devină un dictator cosmic: nu se poate identifica cu fiecare formă-vas (expresie), şi atunci le va uni pe toate într-o structură îngheţată, impersonală, pe care o va stăpâni cu autoritatea impersonalităţii divine, autoritate numită proiect divin sau predestinare (în felul acesta, doar, se va putea atât exprima, cât şi reîntoarce, în Sinele Suprem, necorupt): “Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, / Se petrifică unul în sclav, altu-împărat” (Împărat şi proletar, I-53); să citim “coaja mişcată”, sugestia doar, spre liturghia sensului liturgic: “Dar rămâne-n drum, drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului care-a-încremenit în lemnul vieţii?”. Se observă abia-mijirea tragediei crizei divine de personalitate, care duce la dictatura predestinării: încă nu se radicalizează antiteza (sclav-împărat), principiul stagnează într-o imagine încremenită în sine (cariul încremenit), iar nu în dinamismul expresiv (autoexpresiv), care uneşte drumul-cale cu ipostazierea-încremenirea în formele predestinate (şi zadarnice). De la meditaţie la liturghie, de la prea-plinul de sine până la ek-stasis-ul poetic - este exact diferenţa rugăciunii-poezie* .

Eminescu va crea, prin antumele sale, şansa soteriologică, pentru revelarea, în omul fenomenal, a Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev. Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de comuniune cu Logos-ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea soteriologică de re-îndumnezeire a eului este ţinta supremă a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin teurgie poetică).[3]

Rugăciune întru Spiritul Românesc. Suprem-anonima rugăciune întru starea de neam românesc. Sau, cum spunea N. Berdiaev[4]: “Singur acel Logos nu distruge omul, care este, El însuşi, Omul Absolut”. Rugăciunea-Neam românesc-Eminescu este Logos-ul sacru şi “repetă în sine, în limitele sale de înţelegere, experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Christos: momente ale unei revelaţii …”

***

                                                                                              prof. dr. Adrian Botez