URA, CA SENTIMENT INDIVIDUAL ŞI COLECTIV

Lozinca postdecembristă „Moarte intelectualilor”,inspirată din epocalul îndemn „Proletari din toate ţările,uniţi-vă”,a depăşit de multă vreme faza de „proiect”.Ne aflăm în plină „moarte a intelectualilor”.Numai în Vrancea,în ultimii doi ani,din câte ştiu eu,au dispărut trei intelectuali autentici:Dumitru Pricop,Florin Paraschiv şi Ion Panait.

În condiţiile actuale,intelectualii nu mai trebuie omorâţi de nimeni.Mor singuri,de bunăvoie şi la timp.Dacă pe Florin Paraschiv l-am cunoscut mai puţin,cu Pricop şi Panait am fost prieten.Şi la bine şi la rău.Amândoi şi-au presimţit sfârşitul,însă nu s-au lamentat.Aş zice că chiar nu aveau frică de moarte.Măcar în aparenţă.În schimb,ştiu bine cu câtă silă şi-au trăit ultimii ani.Păreau dezorientaţi,nesiguri,nemulţumiţi chiar de propria lor alcătuire fizică şi morală.Parcă urau ceva nedefinit,nemărturisit. În ţară,în ultimul deceniu au dispărut aşa de mulţi intelectuali (mă refer aici doar la scriitori ,deşi la fel de bine se poate vorbi şi despre actori) încât se poate scrie oricând o carte consistentă numai despre „condiţiile” şi împrejurările în care aceştia au dispărut. În ţară,în ultimul deceniu au dispărut aşa de mulţi intelectuali (mă refer aici doar la scriitori ,deşi la fel de bine se poate vorbi şi despre actori) încât se poate scrie oricând o carte consistentă numai despre „condiţiile” şi împrejurările în care aceştia au dispărut.Nu mai e nevoie de anii stalinismului,de procese,înscenări şi condamnări.Natura politică românească postdecembristă a reuşit ceea ce nu a putut realiza un sistem totalitar timp de o jumătate de secol,a „rărit” intelectualitatea printr-un procedeu foarte simplu:dispreţul.Un dispreţ similar cu trimiterea la canal.A predominat dispariţia scriitorilor şi a actorilor,mulţi dintre ei sfârşind pur şi simplu în mizerie şi marginalizare socială sau profesională.Două decenii în care nu-mi amintesc să fi murit vreun fost (toţi sunt foşti,inclusiv cel ce tocmai dă să se ridice de pe „scaun numărul 1”) preşedinte al ţării sau vreun fost prim-ministru.Ei nu au avut timp de asemenea fleacuri,ei au muncit şi nu au avut timp de fleacuri.Au muncit aşa de mult încât,de exemplu,ne e din ce în ce mai clar,unul ca Iliescu va munci şi după moartea sa fizică.Ca şi Ceauşescu Nicolae,încă viu în diencefalul multora.Nu am o părere bună despre moarte,chiar şi când ea îşi îmbrăţişează

„rudele”,adică pe cei care o cultivă,discret sau zgomotos, pentru alţii.Dar nici nu mă pot împăca cu ideia că e firesc să moară toată lumea,inclusiv intelectualii,numai cei care ne tot omoară să se simtă printre noi eterni şi ca la mama lor acasă.În România actuală ar trebui să existe măcar noţiunea şi loţiunea de „moarte politică”.Aşa,ca o alifie pentru sufletele noastre pustiite

de speranţă şi normalitate.Deşi nu „se strigă”,se gândeşte „moarte politicienilor”.Ca şi înainte de 1989.Apropo,la decembriada dintre comunism şi capitalism câţi politicieni au murit?Unul singur.Cel de pe locul mortului.În prezent,cel mai puternic sentiment individual şi chiar social e ura.Ceva mult mai puternic decât dispreţul de care vorbeam mai înainte. 

                                                                               Marin Ifrim