Despre cadrele lor. Despre cadrele noastre

Scriu aceste rânduri cu durerosul şi inutilul sentiment al solidarităţii cu anumite categorii profesionale *** Am văzut doamne învăţătoare frumoase şi stilate îmbrăcate foarte prost, nu ca fata lui Băsescu sau ca Monica lui Irinel de după broasca cheii. *** Lista celor nedreptăţiţi de statul român e imensă

DESPRE CADRELE LOR

   Sub toate guvernele şi preşedinţii de după 1989 nu toţi bugetarii au avut condiţii de muncă şi răsplată corecte. Scriu aceste rânduri cu durerosul şi inutilul sentiment al solidarităţii cu anumite categorii profesionale, dar şi cu uimirea şi sila faţă de rosturile altor categorii care numai bine nu sunt văzute dinspre populaţie. E complicat şi aproximativ a încerca să descifrezi funcţionalitatea profesională într-o societate care nu mai are o  baza sănătoasă de apreciere a sistemului de valori. Se pare că, precum în vremea comunismului, e încă multă nevoie de poliţie, de o poliţie bine plătită de la buget, cu condiţii de muncă ceva mai occidentale faţă de cele ale unui simplu medic de familie, cu legi favorabile de pensionare şi cu multe alte lucruri nefireşti de bune în comparaţie cu restul populaţiei, mai ales a celei care nu a fost, nu este şi nu va fi niciodată sub incidenţă infracţională, care ar putea trăi bine mersi şi fără activitatea tare televizată a poliţiei, căci nu e accident de circulaţie, crimă sau alte nenorociri în care televiziunea să nu fie prezentă şi să intervieveze vreun purtător de caschetă sau vreun părinte disperat de moartea propriului copilul despre care aproape că este somat să vorbească în direct şi la ore de vârf, de multe ori doar pentru a se înţelege cât de mult munceşte poliţistul român în comparaţie cu educatorul, învăţătorul, profesorul, actorul, doctorul sau asistenta. Nu ştiu în care ţară din lume poliţiştii să fie iubiţi de omul de rând, ştiu doar că există ţări în care el este respectat şi prezintă ceva încredere. Statul român actual, ca şi cel din vremea comunismului, se pare că are mai multă nevoie de poliţie, armată, procuratură etc. decât de profesori, medici, ingineri, artişti ş.a.m.d. Dar nu aceasta e problema, nu vreau să dau prea mare importanţă acestei profesii transformată de mult în bancuri oarecum exagerate, căci nu e corect ca poliţistul, măcar ca om, dacă nu ca poliţist, să fie prezentat ca un etern idiot, aici fiind, probabil, vorba de răzbunarea instinctuală a folcloriştilor intelectuali, dacă nu cumva multe asemenea glume vin chiar din interiorul poliţiei, a bine-cunoscătorilor acestui fenomen. Statul român actual, ca şi cel din vremea comunismului, se pare că are mai multă nevoie de poliţie, armată, procuratură etc. decât de profesori, medici, ingineri, artişti ş.a.m.d. Nu descopăr eu acum praful de puşcă şi nici nu ştiu prea multe despre categoriile bugetare favorizate tocmai pentru rolul lor coercitiv nu pentru facere de bine populaţiei, însă, pot afirma cu tărie, cu cartea (de muncă) pe masă, datorită unei experienţe de muncă şi viaţă destul de consistente, că, în această ţară, există mult cinism statal şi multă bătaie de joc pentru unele din profesiile enumerate mai sus. E clar că tot sistemul românesc - economic, administrativ, profesional şi nici nu ştiu cum să-i mai spun - nu funcţionează decât cum vor cei din fruntea bucatelor. Când au dat semne de boală, preşedinţii Iliescu şi Băsescu au apelat la medici nu la poliţiştii de cartier, chiar dacă le erau mai la îndemână cadrele lor dintotdeauna. Nu vreau să jignesc pe nimeni. Am prieteni buni care lucrează în poliţie, unii fiind aşi în ceea ce fac ca ziarişti, scriitori, tehnicieni etc. Am cunoscut un fost poliţist, şef de inspectorat judeţean , apoi general la un serviciu de specialitate în Capitală, a cărui pasiune pentru literatură era dezarmantă, onestă, năucitoare. A înfiinţat o fundaţie culturală, un ziar şi multe alte treburi ce ţin de un spirit ieşit din serie. Este vorba de regretatul Ion Sultănescu Am cunoscut un fost poliţist, şef de inspectorat judeţean , apoi general la un serviciu de specialitate în Capitală, a cărui pasiune pentru literatură era dezarmantă, onestă, năucitoare. A înfiinţat o fundaţie culturală, un ziar şi multe alte treburi ce ţin de un spirit ieşit din serie. Este vorba de regretatul Ion Sultănescu, fie-i ţărâna uşoară. Un om de o modestie şi o inteligenţă rare, „contemporan” cu un alt colonel buzoian, Truţulescu. Diferenţa dintre ei n-o făcea gradul, ci stăpânii. Sultănescu era omul nostru, al populaţiei. Despre celălalt n-am cuvinte, o fi mâncând şi el vreo pensie echivalentă cu cele a vreo două zeci de salarii de profesor.

DESPRE CADRELE NOASTRE

   Nu mi-a plăcut niciodată partea cazonă a şcolii, motiv pentru care am fost nevoit să stau prin bănci mai mult timp decât trebuia, chiar dacă nu am fost repetent niciodată şi nu am ajuns nici preşedinte al ţării pentru că nu prea mi-a plăcut învăţătura. Am devenit scriitor datorită primei mele profesoare de română. Acum îmi dau seama că doamna respectivă, numele ei nu-l amestec în aceste împrejurări neortodoxe, a făcut, prin mine, ceva împotriva statului român (nu degeaba). De peste trei decenii am contacte constante cu învăţământul, cu educatorii, învăţătorii, profesorii şi inspectorii. Sunt solicitat să particip la fel de fel de manifestări literare, să fac parte din jurii, să prezint cărţi etc. Vorbesc şi despre mine pentru că vreau să fiu înţeles mai bine, cadrele didactice, o spune cineva care ştie ce spune, au devenit un fel de paria a societăţii, luând, într-un fel, sub raportul desconsiderării, locul clasei muncitoare comuniste, care, ca şi învăţămîntul de acum, se îndrepta eroic spre paradis. Cadrele didactice, o spune cineva care ştie ce spune, au devenit un fel de paria a societăţii, luând, într-un fel, sub raportul desconsiderării, locul clasei muncitoare comuniste, care, ca şi învăţămîntul de acum, se îndrepta eroic spre paradis Ce uşor rezolvă puterea băs-bocistă problema crizei, lasă fără pâine câteva mii de cadre didactice în loc să ne retragem trupele din Irak şi Afganistan, care trupe costă şi măcar nu au nişte nume neaoşe, ca să ştim pe ce dăm banii, pe haiduci, panduri şi alte cele nu pe „scorpioni” şi  „dragoni”. Învăţământul e cea mai umilită categorie profesională. De multe ori am fost pus în situaţia, jenantă pentru mine, de a da unor profesori recomandări pentru primirea în Uniunea Scriitorilor. Cei mai mulţi dintre ei nu vroiau să fie recunoscuţi ca scriitori, deşi asta erau, ci doar îşi doreau câţiva bănuţi în plus la pensie. Conform legii din 2007. Sărăcia generalizară a profesorilor e proverbială. Am văzut doamne învăţătoare frumoase şi stilate îmbrăcate foarte prost, nu ca fata lui Băsescu sau ca Monica lui Irinel de după broasca cheii. Femei care îşi purtau cu demnitate fiinţa de sub hainele acestei tranziţii. Am văzut şi profesoare îmbrăcate şic, aşa de-ale naibii, ca un protest costisitor împotriva costumelor familiei Prigoană, ca un act de demnitate estetică. Am văzut, când vine vorba de cadre didactice, profesori cu o demnitate de voievozi din vremea când ţara avea trei perechi de coaie. Unii au dat statul în judecată din cauza sărăciei, alţii, iată şi un caz concret, cel al profesorului de română şi engleză Mircea Costache din  Buzău, au trecut prin Parlament şi, după unul sau două mandate, au revenit la catedră, la munca de jos. Aceştia sunt profesorii, nişte oameni cu care nu ne e ruşine.                                                                                                                                                                                  

   Nici cadrele medicale n-o duc mai bine, le-a îmbolnăvit sistemul şi, de multe ori, imaginea premeditat falsă făcută de mas-media. Nici cadrele medicale n-o duc mai bine, le-a îmbolnăvit sistemul şi, de multe ori, imaginea premeditat falsă făcută de mas-media. Ca şi pe timpul lui Stalin, mă refer la „procesul halatelor albe”, doctorii ne-au fost reliefaţi ca nişte monştri incompetenţi în meserie, luaţi parcă din filmele poliţiste, aruncători de oameni grav bolnavi din ambulanţe. Nişte criminali. Numai polţia e frumoasă, pentru că fost a lui Dejeu, a lui Nica, a lui Blaga (iată un nume de mare intelectual cu fălci late, onor poliţiei fostă miliţie). Şi armata, atâta câtă mai e, cu eroii săi morţi nu în cine ştie ce iliade şi odisei, ci doar pentru că burta bilndatelor secolului XXI a crăpat deasupra vreunui cozonac artizanal, irakian sau afgan. Şi încă ceva trecut sub tăcere de toţi guvernanţii, în învăţămîntul românesc există multe cadre didactice îmbolnăvite psihic de sistem, aici laşitatea statului, a psihologilor şi sociologilor bugetari fiind crasă.

ARTIŞTII...

     De vreo câţiva ani, prin Buzău a început să-şi întindă pe merit veşnicia dincolo de cele 20 de secunde ale vizionarului Brucan un mare poet, Ion Nicolescu, autorul celebrului volum de poezie patriotică „Mioritiada”, un scriitor mai sărac şi mai talentat chiar şi decât Ion Creangă. În acest timp, bursele de merit le primesc alţii... Lângă el, poate ceva mai ancorat în clasicism, un alt mare poet, Ion Gheorghe, îşi consumă nepăsarea statului într-o marginalizare de care unul ca fostul ministru al Culturii, Paleologu, ar putea fi vinovat de genocid literar. Nici actorii nu o duc mai bine. Au murit aşa de mulţi încât te minunezi cum de încă mai există teatre în România. Onorurile vidului statului le primesc alţii, cei avansaţi pentru alte merite decât cele fireşti. Literatura română, arta, cultura în ansamblu, nu are generali. De generali e nevoie numai în zona în care prostia are smântână deasupra, la de-alde Onţanu, Oprea, Iordănescu şi alţii. Acum vreo 12 ani, la o repetiţie, pe când lucram într-un teatru profesionist, Sebastian Papaiani îmi mărturisea foarte dezolat faptul că, dacă ar fi muncit în Franţa, ca actor, ar fi avut şi el un statut de star cu casă, piscină, elicopter etc. Tot Papaiani îmi povestea despre mizeria şi uitarea în care a murit Ştefan Mihăilescu Brăila, considerat de breaslă un artist mult mai rafinat decât rudimentarul Louis de Funes. E inutil să mai dau şi alte exemple. După 40 şi ceva de ani de predat limba română, poetul vrâncean Dumitru Pricop s-a pomenit cu o pensie de femeie de serviciu, drept pentru care, după vreo trei ani a plecat scârbit din lumea celor care onorau limba şi literatura română spre folosul plin de succesuri ale Ebei lui Traian. Tot aşa de sărac a murit şi poetul vrâncean Ion Panait. Ca şi romancierul Anatolie Paniş, basarabean trecut prin Muntenia şi stabilit în ultimii săi ani la Snagov. Lista celor nedreptăţiţi de statul român e imensă. Onorurile vidului statului le primesc alţii, cei avansaţi pentru alte merite decât cele fireşti. Literatura română, arta, cultura în ansamblu, nu are generali. De generali e nevoie numai în zona în care prostia are smântână deasupra, la de-alde Onţanu, Oprea, Iordănescu şi alţii.

Marin Ifrim