TOT DESPRE PRESA SCRISĂ

Acum vreo două săptămâni am fost cenzurat din nou. Nu dau titlul ziarului pentru că acesta încă este simbolul democraţiei mass-media locale, buzoiene. Pe 16 ianuarie 2010 am avut surpriza acestei lucrături de forţă. Mi-am dat/anunţat imediat demisia. Plecarea. Apoi am văzut de ce am fost „interzis”, scrisesem ceva despre nulităţile din politică şi cele din televiziuni, cum îmi stă în fire. *** Despre elita românească (II). Din 2005 Horia liniuţă Roman Patapievici devine preşedinte, responsabil cu urina şi zvastica la Institutul Cultural Român, ceva care, de n-ar fi vorba de niscaiva mai mulţi bani, nu prea există. *** Gunoaiele istoriei, chiar şi prin modestul Băsescu, şi, mai ales, prin Ion Iliescu, par reciclabile

TOT DESPRE PRESA SCRISĂ

    Dacă profesioniştii presei de pe vremea omagiatului îşi justificau cât de cât locul la imensul rând al pupatului între buci, ziariştii de după 1989 nu prea mai au scuze atunci când greşesc, cu voia lor sau a şefului lor. Spre deosebire de acei ani cenuşii, ziariştii de azi au mult mai multe dureri de cap, indiferent pe care parte a baricadei s-ar situa, pro opoziţie sau pro putere, căci, la noi, la românii inimoşi, nu există neutralitate, iar dacă, totuşi, ar exista, aceasta ar fi suspectată de ambele părţi, inclusiv de virtualii neutri. Am lucrat în presa „scrisă”, sună ca dracu, parcă ar fi scris-o alţii..., nu-mi vine să cred cât de naiv am fost. Am demisionat de câteva ori de la 3 ziare locale (nu două, cum am afirmat ulterior, probabil din dorinţa subdobândită de a acoperi o pată de ulei din viaţa mea destul de lipsită de alunecuşuri), motivaţia fiind una singură : cenzura. Am lucrat în presa „scrisă”, sună ca dracu, parcă ar fi scris-o alţii..., nu-mi vine să cred cât de naiv am fost. Am demisionat de câteva ori de la 3 ziare locale (nu două, cum am afirmat ulterior, probabil din dorinţa subdobândită de a acoperi o pată de ulei din viaţa mea destul de lipsită de alunecuşuri), motivaţia fiind una singură : cenzura. Am văzut pentru prima dată cenzura în carne şi oase la Editura Litera din Bucureşti, pe banii mei. Printre altele, în primul meu volum de versuri, cel de debut, strecurasem şi un poem publicat anterior în „Convorbiri literare”, intitulat simplu de tot : „Gândacul”. Citat aproximativ: „de mic/ a intrat/ printr-o crăpătură/ în aparatul de radio/ hrănit cu Mozart şi Paganini// acum nemaiavând pe unde/ să iasă afară”. Redactorul de carte, un om de o deosebită fineţe intelectuală, înaintea „bunului de tipar” mi-a pus pe masă vreo 20 de poezii cenzurate, refuzate, eliminate din carte. Mie nu-mi venea se cred, el „dezvirginase” multe asemenea „labişisme”. M-am proptit de poemul „Gândacul”. Scurtul dialog cu redactorul, căruia, de-o mai trăi, îi urez toate cele bune, a fost cam acesta: „Aveţi 20 de poezii care nu pot intra în carte. De ce ? Ei, haide, sunteţi copil, îmi pierd serviciul. Vă rog să mă faceţi să înţeleg, nu-mi dau seama... Domnu... Ifrim, vă rog, mă luaţi peste... am exemple... Bine domnu Mihai Cazimir, trăiţi-ar tot neamul, zic eu acum, dar poezia asta mică, asta cu gândacul, ce are ? Păi, vă rog să fiţi sincer, ăsta e Ceauşescu, ştiţi...

   Am ridicat mâinile în sus şi am acceptat cenzura. Apoi am fost încă o dată cenzurat, incredibil, în anul de graţie 1997, cu un text absolut literar, ceva despre literatura scurtă a unui utecist mai scurt decât ea. Mi-am dat demisia de la ziarul de la care oricum plecasem, fiind doar colaborator, ţinând pasul cu primul volum al cărţii mele de muncă.

   Acum vreo două săptămâni am fost cenzurat din nou. Pe 16 ianuarie 2010 am avut surpriza acestei lucrături de forţă. Nu vreau să dau amănunte, nu e corect să scuip acolo unde, timp de şapte ani, am făcut şi desfăcut literatură română şi nu numai. Mi-am dat/anunţat imediat demisia. Plecarea. Apoi am văzut de ce am fost „interzis”, scrisesem ceva despre nulităţile din politică şi cele din televiziuni, cum îmi stă în fire. Cenzură, după 20 de ani de la Revoluţie. Întrebarea e una singură, e sau nu e  implicat sistemul lui Băsescu în aceste întâmplări întâmplătoare? Doar presupun, nu sunt sigur, mi se sugerează, că la ziarul respectiv ar fi acţionar şi un politician local. Pe pagina mea, acolo unde semnează de regulă şeful, scria clar „mat. refuzat”. Semnătura şefului/patronului de ziar. Înţeleg că „se refuză” nu e sintagma sa, că refuzul vine din altă parte, mai ales că, odată cu textul meu, la refuzaţi a intrat şi uimitorul împăcăciuitorist, pacifist, ecologist, om de esenţă muntoasă, neviciat sub nicio formă, prof. dr. univ. Dorin Bocu, care, în scurtul său text, pomenea pe undeva, absolut în treacăt, de efemerida Traian Băsescu. Fraza respectivă era subliniată „la greu”, în stânga colii fiind aşezată aceeaşi decizie judecătorească „mat. refuzat”.  Ar mai fi ceva de zis ? Nu dau titlul ziarului pentru că acesta încă este simbolul democraţiei mass-media locale, buzoiene, iar şeful/şefa cu semnătura e o fiinţă absolut cuceritoare, căreia nu i se poate imputa decât faptul că-şi apără propriul teritoriu. Întrebarea e una singură, e sau nu e  implicat sistemul lui Băsescu în aceste întâmplări întâmplătoare? Doar presupun, nu sunt sigur, mi se sugerează, că la ziarul respectiv ar fi acţionar şi un politician local.   

DESPRE ELITA ROMÂNEASCĂ (II)

Dacă ar exista o scală a prostiei la români, pe primul loc ar trebui trecuţi snobii, indivizii cu ficatul în creier, adulatorii instant al mădularelor măduvei cenuşii a unora precum „filozoful” Gabriel. Doamne, cum ne duci Tu în ispită de la Lucian Blaga la Dan Puric! Snobul nu-l citeşte pe Emil Cioran, e doar mulţumit că a auzit de el, aşadar e suficient de motivat pentru a-i rosti numele în diverse ocazii egocentrice. Mircea Eliade, Constantin Noica, Petre Pandrea şi alţi câţiva filozofi autentici au devenit subiectele unui mim vorbitor, Dan Puric, „conferenţiar” de arlechin, bine ancorat pe scândura scenei prin mesajele sale de om „providenţial”, chiar dacă, cu un pic de efort imaginativ, el poate fi oricând confundat cu Charlie Chaplin. Ce-ţi e şi cu aceşti dalailama autohtoni, când îţi vine odihna mai unturoasă te trezeşti cu metafizicul lor în spiritul tău. Nu vreau să duc aceste rânduri în derizoriu, nu sunt un miştocar a la Mircea Badea, cel mai recent patafilozof dâmboviţean, vreau doar să caut, inclusiv prin aceste rânduri, cum îşi caută maimuţa purecii, fără pieptene, evidenţa strictă a unei elite româneşti contemporane, dacă o exista aşa ceva! Filozofia e o treabă ce cade greu la rânză, mărturisesc că îmi vine foarte plumbos să fac măcar simple referiri la unul precum Horia-Roman Patapievici, ca să încep de undeva, acest mowgli al fizicii debutat în celebritate de către anonimul colonel Soare, căci numai de la răsărit ne vin nouă razele şi raziile luminoase. Filozofia e o treabă ce cade greu la rânză, mărturisesc că îmi vine foarte plumbos să fac măcar simple referiri la unul precum Horia-Roman Patapievici, ca să încep de undeva, acest mowgli al fizicii debutat în celebritate de către anonimul colonel Soare, căci numai de la răsărit ne vin nouă razele şi raziile luminoase. Patapievici poartă ochelari de Soare, însă ne dă nouă la citit „Cerul văzut prin lentilă” (autoportret, fireşte). La cei 53 de ani ai săi, fizicianul, eseistul, filozoful, publicistul şi, mai ales, activistul civic H-R.P. are o carieră de tot hazul. În ultimii 4 ani ai lui Ceauşescu era cercetător ştiinţific principal la Institutul pentru Studierea semiconductorilor Bucureşti. Acum a fost desemnat să studieze „semiconductorii” de la CNSAS. E un fel de inspector al intimităţii trecutului, prezentului şi viitorului românilor de aici şi de pretudindeni, inclusiv din cimitire. Un fel de superior interior al lui Băsescu, Iliescu, Constantinescu şi ce nenorocire o mai veni peste noi. Dintr-o dată, înainte de ivirea Soarelui, în 1990, mister Horia devine asistent universitar la Catedra de fizică a Institutului Politehnic din Bucureşti. O chestie echivalentă cu o tresă de plotoner adjunctant, treabă prea mică pentru e entitate aşa de universală, drept pentru care Roman este teleportat , în 1994, direct director al Centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filozofie din Universitate Bucureşti. Gata filozoful. Başca un loc de cugetat, prin 1998, la revista de nota patru adunat doi cu doi : „22”. În 2000 omul lui Soare intră-n întunericul colegiului de conducere al Consiliului Naţional pentru studierea arhivelor Securităţii. Un fel de lup paznic la miliţie. Din 2005 devine preşedinte, responsabil cu urina şi zvastica la Institutul Cultural Român, ceva care, de n-ar fi vorba de niscaiva mai mulţi bani, nu prea există. Filozoful, elitistul Patapievici, ceva fără de care poporul român ar trăi într-o beznă similară celei de dinaintea facerii lumii, este specializat oficial în optică (laseri), drept pentru care a putut privi prin lentilă curul cerului, filozofând, fireşte. Dacă Ţuţea a scris puţin însă a vorbit mult, la Patapievici scrisul şi vorbitul se reduc cam la atât cât e de citat din „opera” sa : „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur fără şira spinării”. Cam asta ar fi, deşi, ce e drept, ta-su lui Horia, Denis (Dionisie) Patapievici, Dumnezeu să-l ierte (fost membru al Partidului Comunist Austriac, apoi al Partidului Muncitoresc Român şi director al Direcţiei Circulaţiei Monetare la Banca Naţională şi reprezentant la CAER), dă senzaţia, după CV, că ar fi avut un alt fel de scaun Ca unul care a ridicat batista de pe ţambalul din debaraua în care zăceau oasele invizibile ale lui Eminescu Horia liniuţă Roman Patapievici a primit şi o bursă Oxford, Oriel College, intitulată pur şi simplu „Eminescu Trust”, treabă de limbă industrios-filozoficată. Ca de la „cadavru” la cadavru. Tot magistrul Horia a mai beneficiat de o bursă la Paris şi de încă una în Jărmania. E ditamai bursatul, afiliat şi la câteva suburbii filozofice: GDS, NEC (New Europe College), SAR (Societatea Academică Română), PEN Club Român, Liga de presă, etc. etc., chestii aducătoare de „premii şi distincţii”, inclusiv de gradul de ofiţer al „Ordinului Artelor şi Literelor” al Republicii Franceze. Ca să vezi ce înseamnă filozofia curentă, nu cea cu care şi-au pierdut vremea cândva de-alde Petre Andrei, Vasile Conta, Constantin Rădulescu-Motru, Petre Ţuţea, Tudor Vianu, A.D.Xenopol, Mircea Vulcănescu şi alţi gânditori sufocaţi de mantaua marelui Patapievici, „omul recent”, care, precum pieile roşii, zboară „în bătaia săgeţii” şi alte cele. Dacă Ţuţea a scris puţin însă a vorbit mult, la Patapievici scrisul şi vorbitul se reduc cam la atât cât e de citat din „opera” sa : „Radiografia plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un cur fără şira spinării”. Cam asta ar fi, deşi, ce e drept, ta-su lui Horia, Denis (Dionisie) Patapievici, Dumnezeu să-l ierte (fost membru al Partidului Comunist Austriac, apoi al Partidului Muncitoresc Român şi director al Direcţiei Circulaţiei Monetare la Banca Naţională şi reprezentant la CAER), dă senzaţia, după CV, că ar fi avut un alt fel de scaun, adică s-ar fi căcat cu oase de român, nu aşa, ca o umbră fără schelet. A fost vorbit tovarăşul Patapievici, urmează tovarăşul Liiceanu sau aprodul Puric, se pregăteşte domnul Pleşu...

FALSA LEJERITATE A IMPOSTORULUI