CU CIOARA VOPSITĂ NUMAI ÎN NEGRU

CU  CIOARA VOPSITĂ NUMAI ÎN NEGRU

    Parlamentul României este unul absolut politic, inclusiv când vine vorba de aşa-zişii independenţi. Nu există niciun rătăcit pe acolo. Partidele sunt în toate cele ce sunt. Când un inginer sau un profesor ajunge parlamentar, îşi lasă profesia la intrarea în Casa Popo(rului). Comisiile de specialitate sunt o glumă la fel de sinistră precum fosta savantă de (p)renume mondial Elena. Ca mai toate Elenele cu biluţe sub limbă. Udroase sau doar urduroase. Pe scurt, politica k politica, elenele ca elenele, că sunt femei, însă ce ne facem cu masculii avizi de micul  ecran, cu idioţii de profesie, care, 24 de ore din 24, trăncănesc despre orice numai despre ce caută ei în fruntea ţării nu spun măcar o vorbă. Pe scurt, politica k politica, elenele ca elenele, că sunt femei, însă ce ne facem cu masculii avizi de micul  ecran, cu idioţii de profesie, care, 24 de ore din 24, trăncănesc despre orice numai despre ce caută ei în fruntea ţării nu spun măcar o vorbă. Unii dintre ei, ăi mai fuduli, au căpătat deja anumite ticuri actoriceşti. Îşi strâng cravata cu graţia cu care îşi trag fermoarul la prohab, se uită fix în „ochii” telespectorilor, îşi etalează îmbrăcămintea bustoasă sau doar arată telespectatorilor că li se rupe în paişpe de ei, de toate şi de tot, cum procedează firul de nisip numit şi renumit Radu Mazăre, emirul din strâmtul deşert de la malul mării lui Ovidiu Publius Naso. Dar mai există o categorie ciudată de parlamentari, politicieni sau ce îngerii mă-sii or fi  ei. Inşi care sunt mai prezenţi pe micul ecran chiar şi decât în propriile lor izmene. Câţiva sclifosiţi cu aere de burice ale pământului românesc din ce în ce mai cimitiresc. Unii dintre ei deja au devenit dependenţi de micul ecran, de această imagine zilnică, etnobotanicozoologicofilă. Cum nu prea le convine să observe lumea adevăratul lor nărav şi păr, şi cum nu le convine nici să-şi schimbe năravul, fac ca lupul, îşi vopsesc părul. Uitaţi-vă la Robert Negoiţă, la începutul său de chelie continuată cu câţiva acri de păr vopsit în negru. În culoarea lor preferată, autentică, de fapt, pentru că nu roşii şi portocalii sau galbenii ne fac viaţa neagră, ci aceşti ciocli diabolici în nesătula lor întindere bacterică peste viaţa unui întreg popor. Un alt vopsit e Sever Voinescu, descoperitorul curentului politic dadaist „băsescianismul”. Băsesci-m-aş şi n-am cui. În prezent, în Parlament există câteva zeci de indivizi cu părul vopsit. Curve masculine. Un alt vopsit e Sever Voinescu, descoperitorul curentului politic dadaist „băsescianismul”. Băsesci-m-aş şi n-am cui. În prezent, în Parlament există câteva zeci de indivizi cu părul vopsit. Curve masculine. Uitaţi-vă cu atenţie la aceşti mâncători ai normalităţii noastre. Foarte mulţi par nişte travestiţi, nu ditamai parlamentarii... I-aş putea înţelege dacă ar juca în aceleaşi amărâte de scenete pornoporcoase cu cei doi travestiţi ( de la mămicile lor supranaturale) : Huidu şi Găinuşe.  Despre femeile vopsite din politica românească nu are rost să vorbim, multe dintre ele fiind traseiste native.

FĂRĂ SUPĂRĂRI INUTILE

   De când semnez în acest ziar online am cam început să-mi irit absolut involuntar vechi prieteni. Ce e drept, există şi amici care sunt de acord necondiţionat cu mine. Unii dintre ei, cu un comportament ceva mai matur, înţeleg demersurile mele, mă caută şi încearcă să-mi explice cam pe unde cred ei că am sau nu am dreptate. Sunt oameni de dialog şi, în fond, adevăraţi prieteni. Uneori sunt consternat de vehemenţa cu care se fac referiri la părerile mele sincere. Consternat şi încăpăţânat în ceea ce fac. Mulţi amici sunt membri ai câte unui partid actual. Din interese personale. Nu m-a deranjat niciodată această chestiune, fiecare cu propria sa conştiinţă. Mie personal, noţiunea de partid mi se pare o tâmpenie. Ţara a ajuns în ultimul hal din cauza politicienilor şi a partidelor, nu din cauza părerilor mele scrise sau a părerilor altora despre părerile mele. Ca un fapt divers, pentru prieteni am făcut întotdeauna compromisuri şi sacrificii. Dar nu din cele care să-mi ştirbească curajul de a mă privi în oglindă. Mie personal, noţiunea de partid mi se pare o tâmpenie. Ţara a ajuns în ultimul hal din cauza politicienilor şi a partidelor, nu din cauza părerilor mele scrise sau a părerilor altora despre părerile mele. Ca un fapt divers, pentru prieteni am făcut întotdeauna compromisuri şi sacrificii. Dar nu din cele care să-mi ştirbească curajul de a mă privi în oglindă. Ce e mai rău e faptul că multora dintre prietenii mei nu le-a trecut nici acum frica... precapitalistă, încă aşteaptă să-i aresteze sectoristul sau securistul, încă au senzaţia că dacă au un loc de muncă e o favoare dată lor de stat sau de patronaş. Unul dintre cei în care am încredere completă, scriitor şi el, ba chiar om cu o experienţă politică interesantă, un om la care ţin din mai multe motive, îmi pune întrebări de veritabil film science fiction, cum ar fi : „Dacă scrii aşa, pe cine ai în spate?”. Sau constată cu oarece amărăciune că „tare uşor e să-i critici pe toţi”. Nu e uşor deloc „să critici”, e mult mai uşor să te prefaci că nu ai ce critica. Şi, ferească Dumnezeu, nu doresc nimănui acest lucru, cel mai grav nu e critica sau tăcerea faţă de ce se întâmplă acum în România, ci disperarea care ne cuprinde pe unii dintre noi. Eu sunt unul dintre cei disperaţi. Şi trei decenii de-oi mai trăi de acum încolo, chiar şi o viaţă împărătească de-aş avea, tot nu pot uita că viaţa de până acum mi-a fost manglită de alţii. Cel mai grav nu e critica sau tăcerea faţă de ce se întâmplă acum în România, ci disperarea care ne cuprinde pe unii dintre noi. Eu sunt unul dintre cei disperaţi. Şi trei decenii de-oi mai trăi de acum încolo, chiar şi o viaţă împărătească de-aş avea, tot nu pot uita că viaţa de până acum mi-a fost manglită de alţii Cât despre prieteni, fără ei, mai buni sau mai răi, viaţa mea ar fi fost mult mai searbădă. Orice mi s-ar spune referitor la opiniile mele din această publicaţie, dacă e spus de prieteni nu e nicio supărare, nicio iritare. Dimpotrivă.

AŞ  MAI PUTEA AVEA SIMPATII POLITICE ? NIET !

    După 1989 am fost curtat de câteva partide, începând cu PSM-ul lui Verdeţ şi terminând cu ţărăniştii „divinului” critic Alex Ştefănescu. Ba chiar am fost sunat de la cabinetul fostului preşedinte Emil Constantinescu, în anul 2000, de către o doamnă, care zicea că ar fi şefă de cabinet, propunându-mi să coordonez, în judeţul Buzău, strângerea de semnături pentru o nouă condidatură a Constantinescului, la recomandarea expresă a maestrului Ştefănescu, ăl de zicea că-i vine să pupe gardul ţărăniştilor. Treaba a picat de la sine, iar Alexul m-a băgat în dizgraţie după ce, prin 1995, mă trecuse la loc de frunte pe un fel de hartă literară a României. Am rezistat tuturor tentaţiilor de a intra în politică, mai ales că am fost tot timpul conştient că voi fi un fel de fir de nisip pe o plajă plină cu rahat de animale politice. Prin anul 2000 mă căuta insistent un nene de la liberali. L-am refuzat de mai multe ori, chiar dacă, în conştiinţa mea, mă cred liberal. Am avut un singur argument pentru refuz, în organizaţia liberală judeţeană activau mulţi foşti nomenclaturişti. Ca să nu mai spun că şi la vârful PNL sunt destui impostori precum acest Cataramă, sau femei-comisar ca Norica. Am rezistat tuturor tentaţiilor de a intra în politică, mai ales că am fost tot timpul conştient că voi fi un fel de fir de nisip pe o plajă plină cu rahat de animale politice. Prin anul 2000 mă căuta insistent un nene de la liberali. L-am refuzat de mai multe ori, chiar dacă, în conştiinţa mea, mă cred liberal. Dintre vechii politicieni oarecum profesionişti mai aproape de suflet l-am avut pe Radu Câmpeanu, în urmă cu ceva ani luând masa la un local buzoian, după o conferinţă de presă,împreună cu el, cu soţia sa şi cu ziarista Nicoleta Gâlmeanu. Un om cuceritor, ca şi ţărănistul Ion Raţiu, cu care am avut vreo două discuţii foarte tonice. După 1989, nu i-am putut înţelege imediat pe aceşti oameni rari. Ba chiar eram iritat de prezenţa lor în politică, neînţelegând că, practic, ei ne aduceau partea frumoasă şi consistentă a democraţiei. Se mai vede astăzi domnul Radu Câmpeanu în politică? Nu prea. Aura lui democratică e stinsă de foşti utecişti tăriceni. Aşa cum arată partidele acum, pentru nimic în lumea nu m-aş lăsa ademenit. Şi nici nu mi-aş dori vreun partid nou, ideal, pentru că la noi ideea de partid e total compromisă. Tot am senzaţia intensă că într-o bună zi ne vom trezi dimineaţa cu un partid legionar bătându-ne la uşă, că prea se poartă culorile de partid, fie ele portocalii, roşii, galbene, verzi sau căcănii-vadimeşti. Vorba preşedintelui bulangiilor, legendarul Bulă : „Asta ne-ar mai lipsi” ! Ca să închei într-un ton optimist aceste rânduri scrise grăbit, mărturisesc că am avut şi am şi eu o simpatie politică. E vorba despre fostul ministru al Învăţământului, academicianul Andrei Marga, un intelectual impunător, căruia ar trebui să-i port un pic de... pică. Prin 1999 am câştigat premiul I la un concurs de poezie organizat de Universitatea „Babeş Bolyai”, împreună cu Fundaţia „Soros”, pompos girat şi  de Liga pentru Integrare Europeană. Când am primit vestea, printr-o adresă oficială, după care a sosit imediat şi un aviz poştal în care eram invitat să-mi ridic suma aferentă premiului, am început să-mi fac proiecte. Îmi imaginam cam ce aş face cu banii respectivi. Nu mai spun că soţia avea şi ea priorităţile ei. Că doar era şi marele miliardar Soros la mijloc. În fine, ajuns cu avizul la ghişeul poştei, mi se cere buletinul de identitate. Eu credeam că e aşa de mare suma ce urma să o primesc încât săraca femeie trebuie să-mi verifice cu pedanterie chipul şi actele. Când se uita în buletin, când la mine, ca la vamă. În realitate, doamna respectivă cred că avea o singură dilemă. Se întreba dacă sunt cerşetor sau handicapat. Funcţionara din faţa mea se uita la mine cum s-a uitat Marin Preda la prima şi ultima girafă văzută de el, despre care ar fi spus că „aşa ceva nu există”. Eu credeam că e aşa de mare suma ce urma să o primesc încât săraca femeie trebuie să-mi verifice cu pedanterie chipul şi actele. Când se uita în buletin, când la mine, ca la vamă. În realitate, doamna respectivă cred că avea o singură dilemă. Se întreba dacă sunt cerşetor sau handicapat. Am primit banii: 60.000 de lei ! Adică 6 lei actuali ! Mai e ceva de zis ? Ca să vedeţi ce distanţă reală există între mine şi fiul lui Alexandru Paleologu, omul cu „pleaşca” lui Băsescu.

P. S. Ne-au tâmpit aşa de mult guvernele tranziţiei cu multe zerouri şi virgule puse inaintea şi înapoia cifrei 1, încât, pentru a mă lămuri ce înseamna 60.000 de lei în 1999, şi ce înseamnă această cifră „tradusă” acum, am apelat la vreo trei contabili. Am ales „varianta” prozatorului vrâncean Valentin Cojocaru. Guvernanţii lui peşte au zăpăcit şi cifrele, nu numai cuvintele care ţin loc de polonic pentru rahat. 

   Marin Ifrim