FENOMENUL CULTURAL MIZIL (spovedania unui adulmecător de tămâie)

De multă vreme, aflat în "război" total cu clasa politică, pe alocuri şi cu breasla scriitorilor, dar şi cu alte instituţii, nu am mai avut senzaţia că, în fine, e pace pe pământ, sau măcar în lumea mea... *** DIN CRIZĂ ÎN CRIZĂ *** CA-NTRE DRACI *** ŢARA DE PE VAPOR *** NOUA DREAPTĂ E CIUNGĂ (Nota Jurnalului de Vrancea - sus, în dreapta acestei pagini deschise, deasupra „Etichetelor”: fotografii realizate la Mizil, la Festivalul-concurs „Agatha Grigorescu Bacovia”; dați click pe ele să le măriți)

FENOMENUL CULTURAL MIZIL

(spovedania unui adulmecător de tămâie)

    În ultima zi a lunii septembrie am fost, împreună cu alţi scriitori, oaspete al zilelor oraşului Mizil, un fenomen ceva mai amplu, constând într-un târg comercial, un festival-concurs de muzică folk (organizat în memoria cântăreţei Tatiana Stepa), un concurs naţional de creaţie literară ("Agatha Grigorescu Bacovia") şi alte activităţi specifice unor asemenea sărbători tradiţionale. Am plecat din Buzău cu scriitorii Lucian Mănăilescu (unul dintre organizatorii concursului literar, redactor-şef al superbei reviste "Fereastra"), Cornel Diaconu şi Constantin Marafet. În ultima zi a lunii septembrie am fost, împreună cu alţi scriitori, oaspete al zilelor oraşului Mizil, un fenomen ceva mai amplu, constând într-un târg comercial, un festival-concurs de muzică folk (organizat în memoria cântăreţei Tatiana Stepa), un concurs naţional de creaţie literară ("Agatha Grigorescu Bacovia") şi alte activităţi specifice unor asemenea sărbători tradiţionale Am ajuns mult mai devreme de ora la care a început festivitatea de decernare a premiilor laureaţilor concursului de creaţie. Timp în care, din senin, ne-am pomenit între noi, undeva în faţa primăriei oraşului, cu fostul prim-ministru  Adrian Năstase. Am fost băgaţi imediat în seamă, ni s-a strâns mâna fiecăruia, cu o diplomaţie şi un firesc absolut dezarmante. Mai târziu, cu vreo câteva minute înainte de începerea manifestării, ne-am pomenit şi cu figura olimpian-seculară a fostului preşedinte al Academiei Române, scriitorul Eugen Simion, care, ca şi Adrian Năstase, ne-a apropiat de personalitatea sa intimidantă printr-un comportament mult sub simplitatea de la care începe spiritul să-şi impună "conţinutul". Nu ştiu alţii cum sunt, însă, o spun cu toată seriozitatea, prin prezenţa celor doi acolo, eu am avut o ciudată stare de supravieţuitor al unui război. Am simţit incredibila stare de normalitate, de firesc, având în vedere vremurile stresante prin care tot trecem de nişte ani încoace. Pentru că am făcut parte din juriul concursului literar, am fost plasat în "în prezidiu", împreună cu Eugen Simion, Adrian Năstase şi Aida Hancer (o poetă excepţională, laureată a uneia din ediţiile festivalului), moderaţi fiind de primarul oraşului Mizil, Emil Proşcan, poate cel mai iubit dintre pământenii de acolo, un poet discret, fondator al revistei "Fereastra", al unui almanah cultural şi a altor chestiuni culturale cu ADN mizilean. Dacă maestrul Caragiale a cam dus în derizoriu numele acestui oraş, a fost nevoie de ceva ani, şi de apariţia fabulosului Geo Bogza, pentru ca acesta să-şi reia liniştea şi seninătatea unui târg cu nimic mai prejos decât Fălticeniul lui Ciprian Porumbescu, Jimbolia lui Petre Stoica sau Focşanii lui Duiliu Zamfirescu. Iar acum, prin ceea ce face acest primar, Emil Proşcan, omul care, în vremuri de dureroasă tranziţie, a transformat Mizilul din temelii, făcându-i o... operaţie estetică modernă şi mai ales, "reabilitându-l" din punct de vedere cultural. Pentru că am făcut parte din juriul concursului literar, am fost plasat în "în prezidiu", împreună cu Eugen Simion, Adrian Năstase şi Aida Hancer (o poetă excepţională, laureată a uneia din ediţiile festivalului), moderaţi fiind de primarul oraşului Mizil, Emil Proşcan, poate cel mai iubit dintre pământenii de acolo, un poet discret, fondator al revistei "Fereastra", al unui almanah cultural şi a altor chestiuni culturale cu ADN mizilean Cu prilejul acestor sărbători, Casa orăşenească de cultură a devenit Centrul Cultural "Adrian Păunescu", la iniţiativa primarului, fireşte. Culmea, foarte puţini ştiu, Emil Proşcan e scriitor cu multe decenii înainte de a fi primar sau altceva. În această privinţă, cred că e bine să-i respectăm discreţia, căci, de-ar fi vrut, era de mult în cărţi şi în legitimaţii scriitoriceşti, mai ales că, se ştie, pentru el au avut sau au o admiraţie sinceră nume precum Adrian Păunescu, Fănuş Neagu, Grigore Vieru, Dan Puric, Mircea Diaconu, Eugen Simion şi multe alte nume definitiv consacrate.

   De multă vreme, aflat în "război" total cu clasa politică, pe alocuri şi cu breasla scriitorilor, dar şi cu alte instituţii, nu am mai avut senzaţia că, în fine, e pace pe pământ, sau măcar în lumea mea. M-am bucurat sincer că-l văd şi ascult pe fostul prim-ministru al României recente, un om suplu inclusiv fizic, ireproşabil îmbrăcat, atent la propriul discurs ca şi cum ar fi dezamorsat o bombă nucleară. M-a uimit sinceritatea şi directeţea cu care cei prezenţi i se adresau cu formula categorică "domnule prim-ministru". În paranteză fie spus, aş vrea să-l văd pe licuriciul de Emil Boc, la Mizil sau oriunde, aiurea, apelat cu adresa funcţiei pe care o uzurpă de ceva ani. În privinţa lui Adrian Năstase, politician pe care l-am atacat fără nicio ezitare, am perceput o uşoară invidie şi o pronunţată diferenţă de instrucţie culturală. Gândeam, acolo, la Mizil, că acest copil a fost dat la şcoală la timp şi întocmai şi, presupuneam, făcea la oliţă undeva lângă pian. În est şi vest timp, tata, Dumnezeu să-l ierte, lucra la un colhoz şi-mi explica faptul că "meseria e brăţară de aur". Nu vreau să exagerez, nu-mi stă în fire. Nu-mi pare prea rău că l-am atacat pe omul politic Adrian Năstase, chiar dacă, presupun, uneori am exagerat. Îmi pare rău că nu am realizat o chestie foarte simplă. Omul acesta face parte din elita adevărată actuală. Nu ţi-l poţi imagina spărgând seminţe la televizor, între fermierii filozofiei româneşti actuale, Gabriel şi Andrei. Abia acum înţeleg de ce l-a urât atât de intens rătăcitul de la Cotroceni. În privinţa lui Eugen Simion, nu prea am multe de zis. Prezenţa sa pe scena de la Mizil m-a inhibat aşa de intens încât,după discursul său, am bolborosit câteva cuvinte şi mi-am uimit neştiinţa la loc, pe scaun. Aveam certitudinea că locul meu  nu e acolo. Nici locul şi nici timpul. Vorbesc despe un savant căruia, din câte reţin, cândva i-am... reproşat doar faptul că nu-şi foloseşte autoritatea scoţându-i la tablă pe guvernanţi. Acum înţeleg mai bine că marele nostru academician era frământat mai mult de reanimarea lui Eminescu şi a culturii naţionale, nu avea timp pentru a medita sau corija băieţi cu tricouri în dungi inverse, de zebră pe valuri

   În privinţa lui Eugen Simion, nu prea am multe de zis. Prezenţa sa pe scena de la Mizil m-a inhibat aşa de intens încât,după discursul său, am bolborosit câteva cuvinte şi mi-am uimit neştiinţa la loc, pe scaun. Aveam certitudinea că locul meu  nu e acolo. Nici locul şi nici timpul. Vorbesc despe un savant căruia, din câte reţin, cândva i-am... reproşat doar faptul că nu-şi foloseşte autoritatea scoţându-i la tablă pe guvernanţi. Acum înţeleg mai bine că marele nostru academician era frământat mai mult de reanimarea lui Eminescu şi a culturii naţionale, nu avea timp pentru a medita sau corija băieţi cu tricouri în dungi inverse, de zebră pe valuri.

   În ultima vreme, datorită atitudinii mele publicistice, am primit unele reproşuri. Cele care vin dinspre prieteni, sunt întemeiate şi de bună-credinţă. Celelalte, care sunt scremute de băieţi neliniştiţi din cauza metafizicii duodenale, sunt de o nocivitate incredibilă, conţin o ură fascistă clară. Eu nu am nimic definitiv şi irevocabil, ca să zic aşa, cu instituţiile statului, inclusiv cu biserica. Dimpotrivă, creştinul din mine e mult mai adevărat decât publicistul acestor ani. Spun astea pentru că, de acolo, din "prezidiu", l-am văzut sub reflectoare pe unul din marii mei prieteni, părintele prof. dr. Mihail Milea, care, dincolo de ştiinţa şi cărţile sale, ca slujitor al Domnului, e deja o legendă.  Oriunde-l văd, îi zic fără nicio reţinere: "Vă sărut mâna, părinte". Când părintele îmi zice să mă duc la spovedanie, îi zic că, pentru treaba asta serioasă, mi-ar trebui timp de măcar un mandat. Văzându-l în sală, m-am simţit încă  o dată nelalocul meu, gândind că el trebuia să fie acolo, lângă Eugen Simion. Se pare că, aşa cum scriam în urmă cu vreo trei decenii, ca literat, sunt o "lacrimă de copil norocos".

   Referitor la concursul literar, am spus-o şi acolo, în direct, manifestarea fiind transmisă în oraş şi în localităţile din jurul acestuia, pentru mine, ca membru al juriului, a fost un calvar. Timp de vreo două luni am citit câteva mii de pagini de poezie, proză sau eseu. Am făcut parte din zeci de jurii, însă, niciodată, nu am fost atât de solicitat. La un moment dat l-am sunat pe poetul Lucian Mănăilescu şi i-am spus, cu o laşitate nescuzabilă, având în vedere câte lucruri bune a făcut pentru mine, că vreau să mă retrag din juriu. Ţi-ai găsit. M-a luat ca la doctor, cu blândeţe, şi am mers mai departe. Referitor la concursul literar, am spus-o şi acolo, în direct, manifestarea fiind transmisă în oraş şi în localităţile din jurul acestuia, pentru mine, ca membru al juriului, a fost un calvar. Timp de vreo două luni am citit câteva mii de pagini de poezie, proză sau eseu. Am făcut parte din zeci de jurii, însă, niciodată, nu am fost atât de solicitat. La un moment dat l-am sunat pe poetul Lucian Mănăilescu şi i-am spus, cu o laşitate nescuzabilă, având în vedere câte lucruri bune a făcut pentru mine, că vreau să mă retrag din juriu. Ţi-ai găsit. M-a luat ca la doctor, cu blândeţe, şi am mers mai departe Acum nu-mi pare rău. Au fost premiaţi nişte tineri cum numai prin vechile generaţii şaizecişte, şaptezeciste sau optzeciste se găseau. Tineri care deja au trecut pragul afirmării cu alura unora precum Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Petre Stoica, Ion Gheorghe, Liviu Ioan Stoiciu, Alexandru Muşina, Cezar Ivănescu şi mulţi alţii, numele înşirate aici venind dintr-un instinct armat automat. Când vorbesc despre aceşti tineri, mă refer, în special, la unii precum Adrian Suciu şi Leonard Ancuţa, doi poeţi de top naţional, dar şi la eseistul Florinel Agafiţei, un indianist încă nerecunoscut la adevărata sa valoare. În sala de spectacole a Centrului Cultural "Adrian Păunescu" au fost prezenţi peste 400 de persoane.  După acest concurs, sunt convins că literatura română, căreia tot îi facem parastase, deja vine spre noi din viitor. Am o satisfacţie răutăcioasă şi dumnezeiască atunci când am dovezi că literatura nu a început şi nu se va sfârşi cu mine. Cui nu-i place când are dreptate?

PS  

Reîntors la Buzău, am poposit la o cafea cu Cornel Diaconu şi Lucian Mănăilescu. Apoi, ajuns acasă, am căutat fel de fel de explicaţii terestre la starea mea energetică de la Mizil. Încă de la prima oră, acolo, în oraş, Cornel Diaconu observase deja cu nu prea sunt în apele mele. Apoi am trecut prin manifestare şi masa de protocol. Nimic deosebit. Abia a doua zi aveam să găsesc o explicaţie. Când am deschis calculatorul, am dat peste un text mizerabil, ceva despre care nu vreau să discut. În tot acest timp, băieţii s-au binoclat în toate direcţiile, cumva. Iată că nu mă mai pot enerva. În rest, numai de bine. Ca la Mizil !

Nota Jurnalului de Vrancea -

Sus, în dreapta acestei pagini deschise, deasupra „Etichetelor”: fotografii realizate la Mizil, la Festivalul-concurs „Agatha Grigorescu Bacovia”, dați click pe ele să le măriți.

DIN CRIZĂ ÎN CRIZĂ

    Televiziunile şi-au reluat urletele, vine încă o criză. Ca să nu cumva să ne îndoim de veridicitatea veştii proaste, vine iecspertul băncii naţionale, Adrian Vasilescu, din păcate, buzoian de-al meu, şi ne iecsplică cum stă treaba. E groasă rău de tot. Doar-doar am scăpat de o criză. Cum de vine alta, aşa, imediat, ca un viol în grup? Şi dacă tot (re)vine criza, de ce banca naţională nu-şi închide porţile şi nu-şi concediază iecscperţii? Televiziunile şi-au reluat urletele, vine încă o criză. Ca să nu cumva să ne îndoim de veridicitatea veştii proaste, vine iecspertul băncii naţionale, Adrian Vasilescu, din păcate, buzoian de-al meu, şi ne iecsplică cum stă treaba. E groasă rău de tot. Doar-doar am scăpat de o criză Guvernul şi preşedintele de ce nu-şi dau demisia, din moment ce s-au dovedit incapabili încă de la începutul primei crize? În aceste vremuri de crize, într-o ţară normală se schimbau cinci preşedinţi şi zece guverne. Ca să nu mai zic de frecangii din parlament. În ce ţară trăim? De ce, tocmai în inima crizei, toţi nenorocitorii de concetăţeni îşi cumpără maşini de lux, îşi ridică palate şi ocupă, în avans, până şi iarba eternă din cimitire? Cine aia a mă-sii şi-a pus fundul nespălat pe faţa acestei populaţii copulate la frică? Dacă tot e criză, hai să ne crizăm. Să plece din ţară crizatorii. Să ne lase în pielea goală, să ia cu ei tot ceea ce deja au luat, şi să ne lase măcar să o luăm de la capăt.

CA-NTRE DRACI

    În fine, populaţia telespectatorizată, sulimea lui Vadim şi cea a lui DDTV, are parte de un show pe măsura spiritualităţii sale. După ani buni de conculimbaj politic, tribunul are conflict cu nebunul, sau invers. Niciunul din cei doi, Vadim sau Diaconescu, nu e zdravăn la cuibul creierului. Telepulimea jubilează ca şi cum ar asista la un meci de fotbal de pe vremea când Mitică de la Ligă freca liniile vieţii în bulău. Vadim e acuzat de DDTV că şi-ar fi violat, de comun acord, muza. Pe madam Elena Petrescu, adică. Nu-l cred pe DDTV. Vadim nu poate stinge focurile femeilor. N-are tulumbă şi, doar cu scuipatul bumerangat spre UDMR, nu poate stinge nici măcar cenuşa fostului imperoi austro-ungar. Chiar aşa, nea Corneliu, mai ciociolinează, mai dăi şi mai dăi, că mai e un pic şi se duce naibii şi capitalismul multilateral-mutilat.

ŢARA DE PE VAPOR

    E clar, de la venirea lui Băsescu în fruntea fundului statului, suntem într-o derivă provocată de acest amator în ale valurilor. Nu e zi în care căpcăunul să nu belească ritmul societăţii, să calce cu dreptul pe tobă, să se dea peste lianele din insulelele în care şi-o fi făcut nevoile, să jignească politicieni, să umilească regi, să-şi facă de cap ca şi cum ar fi un fel de pacient-director al unui spital calificat în treburi neuronale. Omul ăsta, de care, oricum, vom scăpa, care cum vom putea , într-o bună zi se va duce în bezna din care s-a ivit. Ţara asta nu e un vapor dat în grija sa de pcr şi de securitate. Asta nu înţelege acest obiect dezacordat.

NOUA DREAPTĂ E CIUNGĂ

         Au apărut "mişcări rasiale". Nişte extremişti de carton fac desene animate prin Italia şi pe la televiziunile noastre de serviciu. Treaba e cusută cu aţă albă. Manipulare ordinară. De aici, de la invocata ură faţă de rromi, se va ajunge unde trebuie, de fapt. Se vor da persecutaţi alţii, unii care ştiu să se vaite de peste 2000 de ani. Şi-şi vor face "dreptate". Ce să am eu cu ţiganii, de ce să-i urăsc? Vorbesc despre ţiganii cei mulţi, cei amărâţi, cei care nu au nici după ce bea apă, nu de borâturile cu muşchi schvartzeneggerieni. Ani buni am trăit într-un cartier ţigănesc. La şcoală am avut colegi ţigani. Am mulţi prieteni ţigani. Nu prea-mi plac ţiganii, dar nici nu-i pot urî. Nu am cum. Vorbim de ura de rasă şi nu ne vine să credem că, în acest secol, mai poate exista aşa ceva. Căutăm explicaţii. Una din ele vine chiar din gura păcătosului, a ăluia care  se declara iritat de o oarecare "ţigancă împuţită"

Această planetă de rahat are două mari probleme eterne: rasele şi religiile. În copilărie, până să fiu înţărcat, am fost alăptat de o spoitoriţă. O chema Maria şi era la fel de frumoasă şi blândă precum Maica Domnului, iertată-mi fie comparaţia. Părinţii mei munceau din greu la câmp, iar Maria îmi dădea sânul ei magic, mă legăna, mă adormea, mă pupa şi-mi zicea "conaşule". A avut grijă de mine vreo câţiva ani. Până am fost dat la şcoală. Sunt mândru şi acum că am supt la pieptul Mariei. Ei, spoitorii din sat, aveau bivoliţe. Am băut şi lapte de bivoliţă. Maria purta pe cap un batic galben. Capul îi părea aureolat. Trăieşte şi acum, cred că are vreo 90 de ani. Din păcate, nu am fost în stare să o mai caut, să-i sărut mâinile, să-i mulţumesc pentru tot. Când îmi amintesc de ea, îmi dau lacrimile. Uneori am impresia că puţinul meu noroc din viaţă i se datorează şi ei. Ar trebui să scriu un roman despre Maria şi neamul ei. Era foarte curată. Avea un păr de indiancă din filmele cu Winnetou, lucios din cauza gazului de lampă.

Sunt iritat de reapariţia făţişă a urii de rasă. Zilele trecute am văzut la un post de televiziune un idiot care se pretindea a fi un fel de şef al unei mişcări extremiste. Părea un lătrici fătat de căţeaua patriotarismului: Vadima. De-o fi să vrea cineva să "termine" ţiganii, mă voi dezice imediat de neamul meu şi voi trece în tabăra lor, a ţiganilor. Să sperăm că e vorba doar de un foc de artificii, de o manipulare specifică anticriştilor, de o simplă încercare politică de a ne bezmetici. Altfel, e de rău. Vorbim de ura de rasă şi nu ne vine să credem că, în acest secol, mai poate exista aşa ceva. Căutăm explicaţii. Una din ele vine chiar din gura păcătosului, a ăluia care  se declara iritat de o oarecare "ţigancă împuţită".

Marin Ifrim