„Ştate” de România (plata... retroactiv)

Dinastia „ştatelor” s-a instaurat mai demult în România, de fapt e ceva ce românul poartă-n genă încă de la mezalianţa cu Roma, apoi cu rromii, cu şloimii şi tot aşa, îndepărtându-se de rudele sale fireşti (de frati-su codru, par exemple, ce să mai zicem?!).

Nu e vorba de vreo atitudine defăimătoare şi dispreţuitoare faţă de minunatul nostru neam care nu s-a dat dus de pe-aici nici cu poliţia (mai degrabă cu poliţa), ci de faptul de că, deşi ne lăudăm cu lupte seculare, preferăm fuşereala atât în cazul analizei cauzelor unui insucces, cât şi ale unui succes, fără a încerca să ne ducem la origini (deşi alţii ne trimit constant da’ nu pricepem de ce), să găsim motivele esenţiale, originare ale felului nostru de-a fi sau nu. Şi această tară acţionează atât la nivel individual cât şi general. Nu e vorba să picăm în fatalism, ci să ne cunoaştem şi recunoaştem cu realism originea, istoria, situaţia, modulul caracterial, cetăţenesc, intelectual, artistic, uman, aşa cum sânt ele, nu cum ne place nouă să credem că sânt ori cum am fost îndoctrinaţi să le luăm mură-n gură fără nici un fel de judecată personală. Şi culmea, aceste cauze, această tară românească ,ilustrată plastic la nivel mediu prin arhicunoscutele formulări:întoarcerea armelor, lasă-mă să te las, las’ că merge şi-aşa, ne-am descurcat,etc., este pe mai toate buzele(mai puţin creierele şi sufletele), subiect de bancuri, discursuri patriotarde, talk-show-uri, şuete, pretext pentru epigonii lui Caragiale, în aule universitare, şcoli, case, pe stradă, la coadă, în tramvai şi metrou dar....atât. Şi se pare că astfel ne consumăm energia care ar trebui folosită pentru analizarea acestor tare şi schimbări, corectarea lor printr-o „activă uitare”, toată această defulare colocvială ţinând loc de reala vindecare şi schimbare şi batem pasul pe loc de alea vreo două mii de ani (ce-i drept, fără să ne lăsăm mişcaţi de-aci de nimeni, nu?!). Tot pe loc, pe loc, pe loc...să răsară busuioc! Minimalizăm până la anulare şi maxima invocaţilor co-strămoşi latini: ridendo castigat mores. Ale noastre, cum spuneam, nu se lasă duse ori schimbate nici cu poliţia, iar migratorii, turcii, muscalii, rromii, evreii nu au făcut decât să le consolideze în ce au ele mai de rahat. Zi de vară (başca iarnă şi restu) până-n seară, ba chiar dimineaţă, vorbim vrute şi nevrute despre tot şi toate de parcă s-ar fi născut sau apărut ieri, din neant din iarbă verde. Tot ce e rău e rău doar pentru că vine din comunism, moştenirea grea a dictaturii, doar pentru că a existat Securitatea, Ceauşescu, ruşii, geopoliticul (care deja e post de drob de sare şi cui al lui Pepelea), apoi pentru că au existat (sau mai bine n-ar fi existat) decembrie ’89, mineriadele, partidele, parveniţii şi îmbogăţiţii peste noapte, mogulii, politicienii, mass-media dependentă şi tabloidizată, crizele economice şi imobiliare, încălzirea globală, şi tot aşa...Deci ne interesează trecutul doar din aproape în aproape, ca motivaţie conjuncturală şi nu ca simptom, ca efect al unui anumit tip de parcurs genetic şi social, başca politic şi economic. Nu ne prea întrebăm de ce-a prins comunismul aşa bine la noi de ne-am adaptat ca nimeni alţii, de ce a trebuit să ne împuşcăm dictatorul ca-n lumea a treia sau acu câteva sute de ani însă în occident, de ce-am întors armele împotriva aliaţilor, de ce culmea democraţiei româneşti din interbelic a fost doar un început anemic faţă de occident, de ce a avut Caragiale mediul şi sursa de inspiraţie ştiute pentru piesele pe care le-a scris, cum s-au format primele partide politice româneşti în secolul XIX, cum s-a instaurat monarhia, ce fel de revoluţie a fost aia de la 1948, de ce Ungaria, ţările din fostul spaţiu iugoslav şi chiar Grecia, au ieşit mai bine de sub ocupaţia turcească (deşi unele chiar fuseseră transformate în paşalâc, ceea ce noi ne mândrim că n-am fost şi ne-am păstrat independenţa cu chiu cu vai, ca şi în cazul ocupaţiei ruseşti de după 1945) decât România care a ajuns la un moment dat mai „catolică” decât Înalta Poartă şi Moscova, de ce....de ce şi iar de ce, sumedenie de deceuri şi deşeuri (apopo de state şi ştate) pe care le-am lăsat fără un răspuns întreg, real şi le-am dat la spate, sau sub preş,  ca trecute şi „inactuale” (cine-şi mai aminteşte de turci, pe cine mai interesează Rusia ţaristă şi stalinistă, războiul, ce-avem noi cu monarhia aia vetustă, cui îi mai pasă de Securitate, care comunism, ce revoluţie, ce mineriade...bla, bla, bla...nu-i aşa?!). Pentru noi zicala: morţii cu morţii şi vii cu vii are doar un înţeles pur propriu şi punct. Ne naştem mereu ieri deşi culmea, facem caz  de trecutul şi istoria şi strămoşii ori dumnezeu sau dracu ştie de cine sau ce ne mai trece prin minte ocazional şi festiv bineînţeles. Şi punct. Cu o conştiinţă naţională târzie şi una individuală tranzitorie, fluctuantă şi nici azi clarificată, românul e tot timpul grăbit, profitor la prima mână, gata să sară etapele fireşti ale evoluţiei după care se plânge că e dat înapoi de istorie când de fapt trebuie să-şi plătească preţul etapelor fentate, zice el, pradă unui entuziasm şi unei deprimări exagerate.

   Aşa că nu poate rezulta decât o ţară ca aia în care trăim (vorba vine, de fapt supravieţuim) şi de asta e cu atât mai de neînţeles, de ce, de exemplu, lumea e atât de surprinsă de cum se transformă, dispar şi reapar, îşi schimbă numele şi membrii peste noapte partidele politice. Păi pentru că, aşa cum am mai spus-o, dacă partidele politice au apărut în Ţara Românească cam pe la mijlocul secolului XIX după ce se formaseră de bine de rău ceva clase şi pături sociale cu interese sociale, politice şi economice la nivel naţional cât de cât distincte şi astfel partidele au constituit o emanaţie firească a acestora (precum whigii şi torii Angliei post-Cromwell, acei stânga şi dreapta de care noi vorbim fără să ştim şi mai ales fără să avem aşa ceva), după decembrie 89, după aproape jumătate de secol de la dispariţia pluripartidismului, societatea românească era toată o apă şi-un pământ din punct de vedere politic şi restu aşa că partidele au apărut dintr-o necesitate pur politică şi nu una socială, ca să fie mai multe, să se desfiinţeze de facto dictatura, dar pe de altă parte, ele nu reprezentau pe nimeni, nici un grup, pătură başca clasă socială cu interese economice, sociale şi politice distincte, ci doar aşa numitele grupuri şi clanuri de interese stricte ale momentului, doritoare de putere politică ce într-o ţară abia scăpată de dictatură însemna controlul total al societăţii, cât şi aşa numite partide istorice, formate de nostalgici revanşarzi sau nu, rămăşiţe ale defunctelor clase sociale antebelice şi partide numite forumuri civice, ale naivilor care credeau în spiritul de dreptate şi înnoire al revoluţiei. Şi cum chestiile astea n-au evoluat prea mult din punct de vedere social şi politic, totul cantonându-se în sfera economicului (care se pare că e şi trendul mondial, firesc pentru occident dar în care noi am nimerit ca musca-n lapte şi nuca-n perete, fără nici o pregătire prealabilă), acu cine are banu, face şi politica, se face ce vrea muşchii lui: azi liberal, mâine social-democrat, poimâine conservator, popular...în funcţie de cum bate...euro şi dolarul...de, „ca românu, imparţial”, nu!? Iar electoratul, la fel de pestriţ şi fără nici un dumnezeu, aleargă după primul „cioban” care-i iese în cale, împărţindu-se nu în liberal, social-democrat, conservator, verde, etc, ci în descurcăreţi, nedescurcăreţi (de moment sau pe veci), idealişti naivi sau nu şi dezinteresaţi. Aşa că şi ei, electorii cică, pot trece firesc de la o opţiune la alta cât ai zice peşte...sau euro, sau şpagă, sau măcar o pâine acolo pentru ziua de mâine.

  ...Şi multe alte ”ouă” au luat-o înaintea găinilor  la noi în ogradă: şi-în artă de exemplu, unde se practică facerea (de bine?!) „operei” pentru premii şi nu invers, băgându-se bani publici în aşa numite „producţii de export” şi „creatori” exportaţi aşişderea (totul cam ca pe vremea lui „totu’ la export” şi-a actualului „imaginea ţării noastre în lume”).

   Astea sânt „ştatele” româneşti de plată ale tuturor datoriilor istorice şi de moment, de asta maneaua şi telenovela prind mai bine la români decât circul la romani. „Ştatele” de plată de România scot din încurcătură şi anonimat sau bagă la loc peste noapte: politicieni, oameni de afaceri, artişti, actori, sportivi, interlopi, impostori, muncitori la negru, şomeri, munteni, moldoveni, ardeleni...tot plaiul şi alaiul mioritic scăpat în lucerna democraţiei.   

PS

(Resemnarea mioritică ce s-ar vrea asumare revelatorie christică e doar o legendă vetustă, pentru că chiar dacă a fost vreodată asemeni mitului crucificatului, s-a transformat rapid în adaptare şi descurcăreală orice-ar fi, oricum, oriunde cu oricine, echivalând la români cu ...asta-i situaţia!) 

Petru  Ionescu