Who's who… in flesh and blood

(Personalitate & curiozitate & deschidere & apreciere vs. Firmă & obtuzitate & indiferenţă & dispreţ = brandul de valoare vs. brandul de firmă) Da cine eşti dumneata?... Cine mai e şi ăla?... Îmi pare rău, n-am auzit de dumneata!... Cum spuneai că te cheamă?!... Nu-mi amintesc să te fi văzut pe la televizor şi sunt la curent cu toate emisiunile!... Nu ştiu de unde să te iau!... De unde dracu-au mai apărut şi ăştia?!... Nu ştiu, n-am auzit, nu mă interesează!… Dacă nu eşti pe net nu exişti!...

  De câte ori n-am auzit sau citit aceste  interogaţii sau constatări mai mult sau mai puţin uimite sau agasate. Mijloacele de publicitate, de mediatizare ale individului, calitatea şi forţa acestora, aşa numita “imagine”- sânt confundate cu insul însuşi şi-i iau practic locul. Nu lucrăm, nu comunicăm, nu iubim sau urâm oameni vii din carne şi oase, cu suflet şi minte, ci imagini, idei, şabloane, etichete, CV-uri …O simplă şi scurtă întrebare precum: cine-i cutare?- poate fi adresată şi intonată în fel şi chip, dar în esenţă totul se reduce la două ipostaze: poate fi pusă din curiozitate, interes, din nevoia reală de a “şti” sau cunoaşte pe cel din faţa ta ori dintr-o carte sau listă ori spusele cuiva, realmente impresionat şi doritor de a comunica cu un alt “univers” care merită şi care poate e mai valoros ca tine da asta nu te supără, nu te temi de concurenţă, de faptul că ţi-ar putea lua mai ştiu eu ce loc; ori poate fi pusă cu dispreţ sau indiferenţă, cu invidie şi cu ură chiar,  circumspect şi chiar duşmănos la gândul că există cineva mai bun şi care ţi-ar putea lua locul sau faima ta, sau banii, sau femeia ori bărbatu…

 Se pare că odată cu evoluţia în proporţie aritmetică a societăţii în genere şi a individului în particular şi implicit a acutizării aşa numitei concurenţe sub toate aspectele (altfel un lucru pozitiv în principiu), calitatea umană, morală, a scăzut în proporţie geometrică, acest aspect fiind mai evident sau mai atenuat în funcţie de gradul de civilizaţie atins şi de moştenirea genetică a popoarelor, comunităţilor, familiilor, individului….nu întâmplător s-a resimţit nevoia reinventării insului, a unităţii şi entităţii de bază a societăţii: omul. Astfel s-a vorbit, proiectat şi chiar au apărut diverse tipuri, de cetăţeni cobai, care au fost fie propuşi pentru experimente şi dezbateri, fie impuşi pe post de “cadre de conducere” sau “executanţi” aproape robotizaţi, cică în consens cu “ritmul lumii moderne…secolul vitezei…secolul computerului…al comunicaţiilor instantanee…al globalizării…al alienării…al fast-foodului…al stresului…al pieţei”…etc.

   Istoria civilizaţiei şi nenumărate studii consemnează diverse şi perverse apariţii de tipuri de oameni, de tipologii individuale, concentrate în formulări precum: omul cavernelor, omul de Cromagnon, zoon politikon, homo erecturs, homo faber, homo sapiens, omul creştin, omul nou, omul multilateral dezvoltat, omul vechi, omul unidimensional omul recent,  omul raţional, omul emoţional, omul de omenie, omul indiferent, omul de paie, neica nimeni, omul fără cap, homo homini lupus, omul fără nici un dumnezeu (nu în sens creştin), etc.   

  Omul nou preconizat de legionari, de exemplu, este «omul creştin», dar actualizat în cadrul istoriei româneşti şi care s-a transformat destul de facil în omul nou implementat de nazism şi comunism cu nuanţele specifice de circumstanţă. Acesta  apare ca obedient, resemnat, laş, policalificat şi multilateral dezvoltat, care să muncească tot timpul şi să nu aibă nevoie de odihnă, care nu face sex decât pentru ridicarea ratei natalităţii, care se culcă devreme şi n-are nevoie de curent electric, televizor, călătorii în străinătate, care-şi adulează conducătorii, care mănâncă tacâmuri de pui şi mult, mult peste după ce stă cu stoicism la cozi infernale...etc. Se spune de către unii că astăzi nu mai e vorba de o simplă reformare a structurilor şi a instituţiilor ci, pur şi simplu, de zămislirea unui om nou, stăpîn atotputernic al destinului său şi al istoriei, conştient de sensul sau de absurditatea ambelor, dar asumîndu-le deopotrivă, într-o asemenea tensiune profundă, cînd omul îşi împinge revolta pînă la dorinţa de a se reface pe el însuşi, adevărul lui Dumnezeu ar putea fi auzit mai bine ca oricînd. Răspîndirea acestui adevăr le cere martorilor lui două lucruri: întîi, să dea o nesfârşită atenţie omului revoltat şi tragicei lui singurătăţi (în ideea de a începe cu el un dialog valabil); apoi, să prezinte adevărul pe limba şi la nivelul acelui om. În acest caz, Cuvântul lui Dumnezeu, regăsirea kerigmei evanghelice, va fi cu siguranţă mai eficient decît orice abstracţiune, mai ales ieşită dintr-un sistem teologic. Altfel, atât pozitivismul ştiinţific, existenţialismul, cât materialismul marxist sau pur şi simplu bunul simţ al omului de pe stradă caută cu pasiune “omul nou”, conducătorul, eliberatorul care ar ţine în mînă soarta lumii şi ar putea răspunde la ce şi cum-ul vieţii omeneşti. Pe de altă parte, omul unidimensional al lui Marcuse se comportă ca atare şi în plan politic, prin faptul că se integrează sistemului politic parlamentar, care, la rândul lui, conservă sistemul economic alienant. În fine, lipsa atitudinii critice, negatoare se resimte şi în sistemul cultural prin promovarea unei arte şi a unei filosofii lipsite de o dimensiune prospectivă şi dominate de spirit conformist şi pozitivist. Şi alţi filosofi ai crizei culturii contemporane, de la Spengler la Toynbee, au evidenţiat faptul că preocupările la nivel societar şi individual pentru valorile şi bunurile materiale sunt covârşitoare faţă de cele pentru variatele valori spirituale, exceptând valorile tehnico-ştiinţifice, prin care homo sapiens tinde să se reducă la homo faber. În fond, este vorba despre o dublă reducţie suferită de omul contemporan: de la omul cultural la cel tehnico-economic, iar în acest plan, de la un orizont tehnic mai larg la unul cât mai îngust.

  În ce priveşte conceptul de “om recent” adus în dezbatere de H.R.Patapievici, acesta este definit ca acel “om care, oricît timp ar trece peste el si oricîtă vreme l-ar şlefui, tot rudimentar ramîne. Pentru că acest tip uman nu se mai poate sprijini pe existenţa vreunui suflet, nici al lui şi nici al lumii, el nu mai are resursele de a întemeia nici tradiţii şi nici măcar datini. (...) De ce? Pentru că şi-a pierdut prezenţa. Omul recent este omul care, dorind să se sature de toate fenomenele lumii (...) s-a trezit într-o bună zi că nu mai este decît un epifenomen al curgerii, scurgerii şi prelingerii lor”

   Dar ar mai fi omul fără nici un dumnezeu, cel care a înlocuit personalitatea cu firma, curiozitatea cu obtuzitatea numită specializare, deschiderea cu indiferenţa şi aprecierea cu dispreţul, interesul faţă de individ cu cel faţă de exponent, transformând conceptul de brand de valoare într-unul de brand de firmă, adică preferând imaginea, realităţii. Preferând falsul, făcătura-autenticului. Acest individ te va întreba întotdeauna cu dispreţ sau ca la interogatoriu: cine eşti”, n-am auzit de dumneata…cum spuneai că te cheamă?...”Personalitatea” unui asemenea ins constă în puterea exercitată discreţionar, el având o mentalitate de tip tribal, de clan (revenirea lumii la primatul instinctului gregar e din ce în ce mai evidentă), comunitate cunoscută azi sub numele de “grup de interese”. Homo “sapiens” contemporan, după ce a fost atâta timp exclus din zona puterii politice-cel puţin la noi- şi inclusiv a celei economice şi deci a traiului pe picior mare, a dibiuit în sfârşit calea intrării în lumea profitului, strecurându-se la masa snobilor, semidocţilor şi semianalfabeţilor care fac jocurile politice şi economice de sute de ani, cu mici excepţii. Poate inteligentia românească care a ales această cale a parvenirii “cinstite” speră ca astfel să poată răzbate “opera” unora în universalitate şi să capete treptat recunoaştere internaţională cu profit aproape instantaneu cultura şi arta românească. Cine ştie…Totuşi factorul moral este mult prea tare ignorat şi nici un lobby nu va  putea înlocui sau atenua acest cui al lui Pepelea care este morala (mai ales la un popor mic şi-o limbă necirculată rău dintr-o zonă despre care nu prea ştii ce să crezi) şi căreia îi putem spune la un moment dat Soljenîţin, sau Gorbaciov, sau Maica Tereza, sau Churchil ori Herta…  

  Specilaiştii spun că în viata de zi cu zi de multe ori sunt folosiţi termenii de persoană şi personalitate, sensul comun al acestuia din urmă fiind o însuşire sau calitate pe care cineva o poate avea sau nu. Dar utilizarea lor ca termeni psihologici necesită o definire mai exactă a personalităţii. Se pune întrebarea "Ce este personalitaea?". În opinia lui P.Fraisse istoria psihologiei, între anumite limite, se confundă cu istoria răspunsurilor la această întrebare fundamentală. Înainte de a defini personalitatea trebuie să definim însă persoana. Persoana cică înseamnă individul uman concret. Personalitatea însă, este o construcţie teoretică elaborată de psihologie, în scopul înţelegerii şi explicării modalităţilor de fiinţare (sic!) şi funcţionare ce caracterizează organismul psihofiziologic pe care îl numim persoana umană (cât de umană rămâne de văzut).
În "Dicţionar de Psihologie" de Norbert Sillamy personalitatea este definită asfel: "(...) element stabil al conduitei unei persoane; ceea ce o caracterizează şi o diferenţiază de o altă persoană." Pentru sociologie personalitatea este "expresia socioculturală a individualităţii umane." G. W. Allport dă propria definiţie în lucrarea "Structura şi dezvoltarea personalităţii", încercând cum spune "(...) nu să definim obiectul în funcţie de metodele noastre imperfecte". Allport susţine că "problema centrala a psihologiei este organizarea mentală (formarea structurilor sau ierarhiilor de idei şi deprinderi, care ghidează în mod dinamic activitatea). Integrarea şi alte procese organizaţionale sunt necesare pentru a explica dezvoltarea şi structura personalităţii.(...) Termenul implică şi procesul reciproc de dezorganizare, mai ales la acele personalităţi care sunt marcate de o dezintegrare progresivă." Păi chiar ăsta-i fenomenul care se petrece acum când lumea este obsedată de afirmare şi succes de toate felurile în aşa hal şi orgoliul este aşa de sensibil şi schizofrenic, de-a valma, pe principiul că dacă reuşeşti într-un domeniu e ca şi cum te-ai pricepe şi ai avea autoritate în toate celelalte (parcă ar fi omul ăla multilateral dezvoltat- nici o legătură cu omul renascentist), încât şi autenticul, valorile reale, indivizii autentici se pierd în peisaj nemaicontând nici ca anomalii, darmite să fie conbătuţi sau, doamne fereşte, remarcaţi. De cine…pentru cine…când…cum…unde…qui prodest?! În limbaj simplu, e vorba de constatarea unora că dacă înainte nu puteam spune ce gândim în gura mare pentru că ne-o închideau toţi, acum o putem face dar nu ne ascultă nimeni. Banal dar tragic, dacă n-ar fi transformat pe loc în ceva firesc de lumea în care trăim.     Comportamentul şi gândirea- aceşti doi termeni care constituie o etichetă pentru a desemna tot ceea ce poate un individ să facă şi care sunt moduri de adaptare şi desfăşurare provocate de situaţia ambientală în care ne aflăm, totdeauna selecţionate şi conduse de sistemele psihofizice care alcătuiesc personalitatea noastră, aceste două aspecte ale existenţei umane care au un raport schizoid în dictatură- au ajuns în forma de democraţie care se practică (adică formă fără fond) mama schizofreniei (am scăpat de dracu şi-am dat peste tat’su). “Naivul” de Freud credea că există necesităţi umane universale care ajută la ghidarea şi modelarea comportamentului uman, respective erosul, "instictul vetii", nevoia oamenilor de a stabili legaturi între ei si thanatosul, "instinctul mortii", baza înclinatiei agresive.  Cum l-a mai “dezamăgit” omul fără dumnezeu (ăla fără însuşiri al lui Musil era de preferat), cetăţeanul democraţiei educat şi chiar talentat de complezenţă şi ochii lumii (başca orgoliul, dar şi ăla de circumstanţă). Sinele, superegoul şi egoul statuate de maestrul complexelor s-au făcut una cu pământul, adică oale şi ulcele,  nu se mai recunoaşte nici el pe el ca om, ci vrea doar un singur lucru: să fie “recunoscut” ca imagine a cuiva, nu contează a cui, numai să fie recunoscut. Omul de teatru polonez Grotovsky  numea acest tip de “personalitate”, referindu-se în principal la lumea teatrului, drept “actorul cocotă”, cel pe care nu arta lui îl interesează ci să fie recunoscut pe stradă, adulat şi recompensat sub toate formele pentru că “există”. Important pentru un aemenea individ este să înveţe cum să se îmbrace într-o ocazie specială şi nu numai, la un interviu, la un cocktail, cu prietenii în oraş, în vizită la socrii, la sala de sport, la teatru etc.-cum să fie la modă, chiar şi cu bani puţini, şi cum să ascundă micile şi marile imperfecţiuni, ticăloşia însăşi, folosind accesorii de bun gust, altfel formale.

  Cât despre minunata expresie “brand”, după cum ne spune un dicţionar străin, “The word brand is derived from the Old Norse brandr, meaning to burn. It refers to the practice of producers burning their mark (or brand) onto their products. Brand is the image of the product in the market. Some people distinguish the psychological aspect of a brand from the experiential aspect. The experiential aspect consists of the sum of all points of contact with the brand and is known as the brand experience. The psychological aspect, sometimes referred to as the brand image, is a symbolic construct created within the minds of people and consists of all the information and expectations associated with a product or service. This concept, known as creating value (?!?), essentially consists of manipulating the projected image of the product so that the consumer sees the product as being worth the amount that the advertiser wants him/her to see, rather than a more logical valuation that comprises an aggregate of the cost of raw materials, plus the cost of manufacture, plus the cost of distribution. Modern value-creation branding-and-advertising campaigns are highly successful at inducing consumers to pay.” Şi nu turcul plăteşte, ci prostul plăteşte, pentru un brand numai imagine, ioc fond. Omul fără dumnezeu (nu în sens creştin, repet) este interesat doar de imaginea brandului, nu de esenţa lui, de ceea ce desemnează  el, este interesat de imaginea omului, nu de om în sine…de fapt nu este interesat de nimeni şi nimic în afara lui (cât o mai ţine şi asta, că alienarea-i în toi, chiar faţă de noi-ecce rima!).

PS

Citind articolele celor alături de care public pe acest site îmi par mie însumi şi mă simt ca atare cam prea abstract, cantonat în eseistică asocială (başca apolitică), dar amalgamul diurn de noţiuni şi nume la asta mă-mpinge… Altfel, departe de mine gândul de a minimaliza sau ignora tot “avatarul” de zi cu zi, pentru că doar încerc să înţeleg de unde vine pornirea mea (başca cea a omului fără dumnez-eu) şi evident, unde duce chestia asta, monşer (chiar, de unde până unde asemenea porniri?!...cine sânt eu…unde-am mai auzit de mine…cum spuneai că te cheamă, mă?!...).

Petru  Ionescu